RENEGATĂ

Adopția

      Mircea nu își putea lua gândul de la micuța lăsată în spital. Îl durea sufletul știind că va veni ziua când nu va mai ști nimic despre ea.
       El ar fi vrut să o ia acasă, să crească lângă ei, dar Ana era fermă în decizia luată.
     
       -Daca vrei acel copil, ia-l și crește-l singur, eu plec, a spus ea hotărâtă la rugămințile lui de a-și schimba ideea.

        A acceptat până la urmă, o iubea mult și nimic nu îl va face să trăiască fără ea, nici măcar acel ghemotoc ce îi inundă sufletul, in fiecare zi mai mult.

       Într-o zi, fiind în vizită la  verișoara sa, Lucia, aceasta îi spuse de intenția surorii sale, Valeria, de a adopta acel copil.

       Valeria avea patruzeci și doi  de ani și de-a lungul anilor a pieșapte sarcini.         Până la urmă s-a resemnat și s-a împăcat cu gândul de a nu avea copii.

       Când Lucia i-a spus de micuța nepoată abandonată în spital, a hotărât să o ia, vroia cu orice preț să o adopte.        

       Făcea parte din familie, sânge din sângele lor, cum ar putea să o lase pe mâini străine ?Dacă părinții ei nu o vor, o va crește ea ca pe un dar de la D-zeu.

       Mircea trecu să vorbească cu ea.
       Crescuseră împreună, erau ca  frații, îi legau amintiri frumoase și altele pline de durere, petrecute în acea casă, unde acum locuia Victoria și soțul său, Liviu.

       Bunicul lor a vrut ca familia să fie unită, a construit o casă enormă, unde locuiau toți împreună. El cu Maria și părinții lor, mătușa Lia cu cei trei copii, ( Victoria, Lucia și Nicu) și soțul său Nelu.
       Apoi mai erau și bunicii. Copilăria lor a fost una fără griji, și nimic nu le tulbura liniștea, până într-o zi, când cei cinci copii se văzură singuri pe lume.

       Bunicii muriră primii, urmați la scurt timp de ceilalți, secerați de o boală rară,  incurabilă.
        Maria, fiind cea mai mare, le ținu loc de mamă.  Lucia și Victoria o ajutau, iar Nicu și Mircea duceau mai departe gospodăria.
        Nicu a renunțat la școală și s-a dedicat trup și suflet moștenirii lăsate de părinți, adică munca câmpurilor .

        Mircea, în schimb, a studiat mai departe, îndemnat și susținut de Maria, devenind inginer.
       După ce s-a mutat în oraș, iar Maria a plecat în America, în casă au rămas verișorii lor.
 
       Lucia s-a mutat în casa soțului său, Nicu locuiește cu socrii, soția lui fiind fiică unică, iar Victoria a rămas în casă împreună cu soțul său, Liviu, ce venea dintr-un orfelinat.

       Niciodată nu s-a pus problema de a împărți avuturile sau casa. Acum, Mircea era mai mult decât fericit, știind că Stela va crește în casa unde el a copilărit și va face parte din familie.
        O va putea vedea ori de câte ori va avea puțin timp liber, va face parte din viața ei, chiar dacă o va face din umbră.

        Valeria îl primi bucuroasă, iar el îi promise tot sprijinul, dar nu vroia ca Ana să știe nimic din toate astea. Era convins că Ana nu ar suporta să mai treacă pe aici dacă ar ști că acel copil era cel pe care ea îl scosese din viața ei.
 
        Nu suporta nici măcar să audă de ea.  Le promise sprijinul său în adopție și  le ceru un singur lucru, acela de a păstra numele fetiței.

      - Bine, Mircea, vom păstra numele, este frumos, și oricum ea ne va lumina casa așa cum o stea luminează cerul.

        Trecuseră două săptămâni de la naștere, când Valeria și Liviu merseră în spital să vorbească cu medicul ce o avea în grijă. Orice copil abandonat în spital rămâne în grija medicului ce l-a adus pe lume pentru o lună, perioadă în care părinții se pot răzgândi sau se găsește o familie care să îi dea un nume, să o recunoască ca fiind părinții ei legitimi.

       Odată trecută această perioadă, dacă nimeni nu îl vrea, se fac formalitățile pentru a fi dus în orfelinat. Până și medicul a fost bucuros să știe că micuța va intra în această familie strâns legată de cea naturală.
         Formalitățile au durat câteva zile și Mircea a fost mereu prezent, dând o mână de ajutor.
 
         Stela avea trei săptămâni, când păși pragul casei ținută strâns în brațe de Valeria, mama ce o va crește, îi va îndruma pașii în viață și îi va da toată dragostea pe care mama sa a refuzat să i-o dea. Valeriei nu îi păsa de boala ei, era sigură că D-zeu le va rândui pe toate.

          Nu-și încăpea în piele de bucurie, mulțumea lui Dumnezeu în fiecare zi pentru acel copil, până atunci refuzat.

        - Poate de aceea Dumnezeu nu a vrut să avem bucuria de a avea un copil al nostru, ii spunea soțului ei, eram sortiți să salvăm acest copil.

         Liviu o privea cu înțelegere și era bucuros văzând cât de mult iubea Valeria acea fetiță. Erau conștienți că nu va fi ușor să crească un copil cu sindromul down, dar hotărâți să facă totul pentru binele copilei.

         Mircea avea posibilitatea de a ști totul despre ea fără ca Ana să știe adevărul. În decursul anilor, Ana a rămas de trei ori însărcinată, dar de fiecare dată a întrerupt sarcina nevrând să aibă un altul, spre dezamăgirea lui Mircea. Amândoi s-au dedicat meseriei, asta îi ajuta să treacă prin viața searbădă, fără nici o bucurie.

         Se îndepărtau unul de altul pe zi ce trecea fără măcar să realizeze, trăind asemeni bătrânilor ce erau deja sătui de viață, așteptând acel asfințit ce urma să îi îndepărteze pentru totdeauna.

          Mircea încerca să-și viziteze fiica ori de câte ori i se ivea ocazia, fără a da de bănuit Anei.

        Prietenii erau de acord cu Ana, toți credeau că a făcut bine renunțând la creșterea copilei, acel sindrom putea să se manifeste în cel mai periculos mod condamnându -i la o viață de suferință.

       Victoria și Liviu nu gândeau așa. Ei erau convinși că acel copil va fi ferit de toate relele, va duce o viață aproape normală, fiind la mila celui de sus.

        Doctorii i-au sfătuit să o dea la un centru de copii cu același sindrom, dar ei erau hotărâți să îi dăruiască toată dragostea lor, să o crească în casa lor, în aer liber, dându-i toată atenția de care avea nevoie.

       Nu vor înceta să lupte pentru binele ei, o vor duce în cele mai bune spitale adapte pentru copiii cu probleme și vor veghea asupra ei.

        Vedeau în Stela viitorul, bătrânețea lor fără griji, o viață destinată a oferi tot ceea ce puteau oferi și de a avea un sprijin moral când vor fi la apusul vieții.

         Dar va fi așa? Vor apuca să se bucure de toate acestea, să își vadă visele împlinite? Destinul te poartă pe crestele celor mai înalte valuri, pentru a te putea arunca în cel mai adânc abis...