RENEGATĂ

Mărturisirea (2)

         Au savurat cafeaua, vorbind despre copilăria lor, Stela, ascultând vrăjită toate acele amintiri ce depănau.

        Pentru moment, aproape uitase despre ea, când, mătușa Maria, luând un ton autoritar, zise:

      - Și acum, că mi-a mai trecut oboseala, vreau să trecem la subiect.
       Nu știu ce ați hotărât voi, dar eu nu voi pleca de aici, până când nu voi face lumină în viața Stelei, ea trebuie să știe adevărul.

       Stela o privea uimită. Ea nu o cunoștea,dar se pare că această mătușă apărută din senin, știa multe despre ea.    
       Inima ei începu să bată cu putere, acum nimic nu o va impiedica să afle cine erau părinții săi naturali. "Mătușa" o numea scorpie pe cea care îi dăduse viață, înseamnă că un motiv era, o cunoștea destul de bine.

       Prinzând curaj i se adresă cu voce tremurătoare:

     - Mătușă Maria, din tot ceea ce am auzit până acum, am înțeles că tu îi cunoști pe cei ce mi-au dat viață. Te rog, vreau să știu cine sunt, poate acum, după atâția ani mă vor primi în viața lor, vor uita dezgustul ce le-am provocat când m-am născut.

       Lacrimi amare îi curgeau pe față, toți cei de față erau imortalizați  de durerea din vocea copilei.

     - Nu trebuie să gândești așa, nu este vina ta că te-ai născut cu blestematul ăla de sindrom. De vină sunt ei, că nu au avut curajul și tăria să înfrunte crucea pe care D-zeu le-a scos-o  în cale.
      Nici un copil nu poate fi vinovat de ceva, nu este el cel ce cere să vină pe lume, zise Maria privindu-l pe Mircea.

       Acesta lăsă capul în jos sub privirea plină de reproșuri a surorii sale, care 
continuă:

     -Și acum, domnilor, cu sau fără să am permisiunea voastră, voi dezvălui acestei copile adevărul, pe care voi, nu ați avut curajul, în toți acești ani !
      Paisprezece ani de minciuni! Cum ați putut trăi cu această povară?  nu am să înțeleg niciodată! Cum puteați dormi noaptea?

      Îi privi, pe rând, cu dojană, apoi le zise  scurt și  tăios:

     -Să nu îndrăzniți să mă întrerupeti!

      Se întoarse spre fată, și cu voce joasă , începu:

    -Copila mea.  Până acum ai trăit în minciună, dar ai avut o viață plină de iubire alături de cei ce te-au crescut.
     Ți-au oferit tot ceea ce puteau oferi, au renunțat la viața lor liniștită de la țară pentru a te feri de răutatea celor fără inimă, ce încercau să-ți facă rău.
      Te-au crescut cu iubire și abnegație,  ceea ce se vede în comportarea ta.
      Te-au iubit necondiționat, ai fost lumina ochilor lor, te-au ferit mereu de rău, au făcut totul ca tu să fii fericită. Ei ti-au ascuns adevărul din alte motive.      
       Nu  suportau să te vadă nefericită,  o singură lacrimă căzută din ochii tăi le provoca durere. Acum, că nu mai sunt, nu te mai pot ocroti, e momentul să afli totul și să alegi să trăiești cum crezi tu că va fi mai bine pentru tine.

       În salon era o liniște de mormânt, nu se auzea nici un sunet, părea că toți au încetat să mai respire.

       Mircea nu mai rezistă, era copleșit de cuvintele surorii sale, trebuia să fie el cel ce îi va spune adevărul, poate așa Stela îl va ierta și îl va accepta în viața ei.

       Nu vroia să o piardă din nou, a înțeles greșeala făcută în tinerețe, acum era mult mai matur, gândea altfel.

       Regreta acel moment de slăbiciune, ar fi vrut să poată întoarce timpul înapoi, pentru a face ceea ce era normal, să își crească copilul, chiar cu riscul de a o pierde pe Ana.