RENEGATĂ

ANA

          Pe lângă sufletul negru ca smoala, Ana era înzestrată cu o capacitate extra de a țese pânze de păianjen în jurul celor ce vroia să le acapareze atenția.
          Căzuse în letarg după operație, dar își reveni după câteva zile, ținând ascuns tuturor că poate auzi și înțelege tot ceea ce se vorbea la căpătâiul ei.
În momentul în care îi reveniră toate simțurile, Mircea cu Maria erau acolo, ținând o conversație.

      - Să mă ierte D-zeu pentru gândurile mele, dar aș prefera să nu își revină din starea asta, zise Maria.
        Stela nu ar mai avea atât de suferit, ar sta la căpătâiul ei, rugându-se zilnic, ar trăi cu speranța că va fi acceptată, și viața ei va merge înainte.
         Dacă își revine, acest demon fără suflet nu va face altceva decât să împrăștie venin asupra ei.

        -Ai dreptate, dar mă gândesc că poate, văzând interesul ce i-l poartă fata, s-ar putea schimba felul ei de a gândi ! Ana e plină de ură, într-adevăr, dar a suferit mult după ce am părăsit-o.
         Dacă ar accepta-o, am putea fi iar o familie, aș face-o de dragul Stelei!

         Maria îl privi încruntată, neputând să creadă că Mircea vorbea serios:

        -Se pare că nu ești în toate mințile, cum ai putea să te întorci la ea? nu ai suferit destul?Tu chiar crezi că se va schimba? Vei avea numai de suferit, și cea care va  avea mai mult de suferit va fi acel suflet nevinovat.

         Dar cuvintele lui Mircea fuseseră auzite și de Ana, în care, speranța renăscu.

        Mintea ei diabolică începu să țeasă un plan, să găsească o metodă prin care ar putea să-l aibă din nou în viața ei pe Mircea, fără a fi nevoită să accepte în viața ei acea mucoasă .

        Pentru moment hotărî să rămână în acel stadiu vegetativ, pentru toți, să nu dea de bănuit că își revenise, până va găsi calea ce o va face să își atingă țelul.

        Ușa se deschise și intră Stela. Veniseră împreună, dar ea se oprise să cumpere câteva flori pentru Ana.

       -Vă plac? zise entuziastă, așezându-le în vaza de pe noptieră.
        Apoi, privind spre Ana, chipul ei se întristă :

      - Cât aș vrea să deschidă ochii, să vadă și ea cât de frumoase sunt!

        Ana, dacă ar fi putut, i-ar fi aruncat în față acele flori, numai ideea că sunt de la ea, îi făceau sângele să clocotească.
        Cât de bucuroasă ar fi fost dacă acele flori at fi fost purtate de Mircea !

        Maria, parcă simțind gândurile Anei, auzind cuvintele fetei, o certă duios:

       - Doamne, Stela, când o să înțelegi că asta nu se va întâmpla? tot ce vei avea din partea ei, va fi suferință, femeia asta nu are inimă, nu știe să iubească, tot ceea ce iubește este....ea.

       Ana făcu o strămbătură, sperând că nimeni nu o putea vedea. Maria putea citi și cele mai ascunse gânduri ale ei.
       Cât ar fi vrut să o vadă plecată, ieșită din viața lor !

       Șirul gândurilor murdare îi fu întrerupt de vocea Stelei.

       -Mamă Maria, te rog, lasă-mă măcar să sper că nu va fi așa. Știu că mă urăște, știu că e posibil orice din partea ei, dar, nu se știe niciodată !     Poate ,acum, după accident, inima ei se va înmuia, va fi o altă persoană.

        Se apropie de pat, prinse mâna Anei și cu voce sugrumată de emoție îi vorbi:

      - Nu-i așa că mă vei accepta? Vom fi o familie fericită, vei locui cu noi, tata Mircea va uita tot trecutul și o vom lua de la început.