Intru în clădire încă plângând. Nu m-am mai simțit așa în viața mea. Îmi șterg lacrimile negre cu dosul palmei și mă uit în jur.
În camera unde mă aflu este un pian de culoare vișinie. Îl înconjor, apoi mă pun la scaunul acestuia , cântând un cântec de jale, compus de mama.
Eram doar eu și pianul. Nici măcar nu auzisem ușa deschizându-se , iar zânele care mă căutau au intrat.
Mă opresc brusc și mă ridic val vârtej de pe scaun. Privirea mea terifiată o întâlnește pe a lor.
- Cânți chiar frumos. Spune Nicasia.
- Eu voi pleca. Spun și mă uit în jos.
Rochia îmi este apucată din nou de Cardan. Mă sperii din nou și o trag.
- Dă-mi drumul , Cardan! Nu e amuzant!
Acesta îmi atinge brațul, degetele sale paralizându-l.
- Pielea ta arată de parcă nu a fost niciodată atinsă de lumină. E atât de palidă. Îți pot vedea venele. Uitele.
Își plimbă degetele peste venele mele cu o fascinație de nedescris.
- Dă-i drumul, Cardan! Spune Locke.
- Ești așa micuță încât cred că ești extrem de fragilă.
E adevărat. Deabea îi ajung la umeri lui Cardan. Iar ceilalți sunt la fel de înalți.
- Cardan ,eu chiar nu mă joc.
Acesta mă trage spre el, strângându- mă în brațe. Îi pot simți respirația. E îmbibată în alcool.
- Nu ai vrut să bei cu mine. Ești foarte rea , Lucreția. Am impresia că într-o zi o să mă muști. Și o să mă faci să simt durerea care o merit. Spune și își înfige mâinile în rochia mea.
Îmi folosesc forța să îl împing de lângă mine. Ajung la palat ,transpirată. În timp ce eram pe hol , să mă duc în camera mea, văd o bucată de hârtie în fața ușii camerei lui Cardan.
Mă uit la ea și văd că scrie în continuu Jude.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Scrisul e violent , iar cerneala a picurat. Recunosc că e scrisul lui Cardan.
Dar pe partea cealaltă a foii, în aceași manieră scrie "Lucreția".
