Azi am întrebat cerul
dacă mă pot refugia în norii săi.
I-am zis că vreau să fug de toate,
să mă ascund într-un colț
unde să nu mai fiu vulnerabilă.
Am rostit zeci de cuvinte fără sens
și singurul care m-a auzit a fost covorul.
Am rostit adorații
și-am cântat cântece măiastre
și singurul răspuns a fost frigul.
E frig,
intoxicare cu frig.
Am scris scrisori
și în drum spre poștă am și zâmbit chiar.
Dar cerul s-a întunecat
și a aruncat cu lacrimi
care nu au apucat să-mi spele covorul.
Am pictat un totem
și l-am agățat de ușa de la intrare
în speranța că un suflet bun mă va vizita
în umila mea casă, în umilul meu covor
cu țesătură groasă, de la țară
din Oltenia.
În fine,
degeaba cânt,
căci vocea mi se pierde-n holul fără sfârșit
și țesătura covorului cedează
și cred că și eu cedez
lasându-mă pe mâna cerului.
E frig
și covorul meu a înghețat
și inima mă roagă să-i cânt
ca să nu înghețe și ea.
Dar lumina a dispărut
și cum să îmi găsesc partiturile
în toată mizeria asta?
CITEȘTI
Mensis
PoetrySap, caut prin mine și prin zecile de momente împrăștiate pe jos, căci n-am murit încă și ceva mai curge din mine. E cuvântul, se transformă în viață, și eu odată cu el. • 2020
