Acum că cerul m-a respins
și stelele au încercat să mă sugrume,
îmi simt șina spinării arzând.
Constelațiile nu-mi mai vorbesc,
căci afecțiunea mea li s-a părut rău voitoare
și inima mi-a plâns zile întregi
la auzul cuvintelor încărcate de oroare și dispreț.
Simt că mă înec
căci Universul nu mă mai vrea
și curând oasele mi se vor frânge de oboseală.
Din creștet îmi răsar tulpini grele,
care poartă amprenta timpului
și se întind până la glezne,
unde încearcă să mă doboare.
Simt cum clavicula mi se transformă
și gâtul devine martor
și observă cum degetele-mi sunt de plastic
și coapsele de foc
și ard,
ard ca un tăciune,
singura mea slăbiciune fiind trecutul.
Am încercat de atâtea ori să fug,
să mă refugiez în pleoape înnegrite de durere
și să mă transform în ploaie,
dar totul a fost în zadar.
Îmi simt șira spinării arzând
în constelații de mult uitate.
CITEȘTI
Mensis
PoetrySap, caut prin mine și prin zecile de momente împrăștiate pe jos, căci n-am murit încă și ceva mai curge din mine. E cuvântul, se transformă în viață, și eu odată cu el. • 2020
