Piază rea

CAPITOLUL 8: Bărbatul cu ochi albaștri

20 August 2010 - 16:25

     Irina parcase lângă Cartof, celebrul monument din Piața Revoluției, în unul dintre puținele locuri disponibile în zonă. În ciuda faptului că ora abia se trăgea către seară, zona din jurul centrului Bucureștiului colcăia de oameni și de mașini. Piața în sine era plină de persoane ieșite la plimbare, copii jucându-se și vârstnici stând pe bănci. Era final de vară, atât în calendar cât și în mințile și sufletele românilor. Doar căldura nu părea să știe că ar fi trebuit să se pregătească de plecare. Mașinile începuseră să formeze coloane în lungul Căii Victoriei pe măsura ce birourile își decartau ocupanții, iar noxele lor doar amplificau temperatura sufocantă.

    — Arată mai degrabă ca un creier înfipt într-o țeapă, comentă Jinx despre adesea maltratatul, în nume, Memorial al Renașterii.

    — Sau o măslină, completă Irina. Îți pun pariu că majoritatea bucureștenilor nu știu ce nume are exact. Ajunsesem la facultate și eu încă nu știam.

    — Nu mă miră. Nimic nu are să mă convingă că nu e un creier într-o țeapă.

    — Nu fi morbidă. O ciupi de coaste prin tricoul ei subțire, în joacă. Când venim de la Cărturești, adu-mi aminte să trecem și prin Anthony Frost. Am discutat cu ei să-mi aducă niște cărți în engleză.

    Jinx se strâmbă la ea, scoțând limba.

    — Trădătoare de limbă și neam ce ești, zise, aproape râzând. Româna nu-ți mai ajunge, ai?

    — Dacă-mi găsești o traducere care să nu mă facă să-mi zgârii ochii, mai discutăm. Sau, mai bine, dacă găsești traducere la ce citesc eu, atunci am să fiu impresionată.

    Mergeau una lângă cealaltă, umăr la umăr. Jinx voia, cu toată ființa ei minusculă, să o ia de mână, dar Trinicăi nu îi plăcea să-și prezinte public afecțiunea. Se mulțumi să îi ia brațul în al ei, cot la cot, ca două prietene apropiate ieșite doar în oraș. Mergeau pe străduțele din spatele Universității București, unde fluxul de oameni era mai subțire decât în lungul bulevardului.

    — Stăteam ca țărănoii și fumam pe scări, acolo, cu câte un Cola la doi litri între noi. Irina îi arătă niște unghere aproape ascunse din spatele Universității. Și Fornetti. Mereu trebuia să avem Fornetti.

    — Nu arăți a mâncătoare avidă de Fornetti, îi răspunse Jinx, zâmbind cu șiretenie.

    — Adică?

    Jinx se ridică pe vârfuri și-i șopti în ureche. Chiar și așa, Irina, la al ei metru-optzeci, trebui să se aplece într-o parte să audă.

     — Ești prea sexi, șopti Jinx și apoi o sărută rapid pe obraz.

    Irina râse și se retrase, trăgând-o pe Jinx după ea, într-un pasaj îngust și întunecat ce ducea către Piața Odeon și teatrul omonim. O sărută apăsat, resimțind acei fiori de pe vremea când era studentă, când sărea câte un curs ce n-o interesa. Pasajul se numea Comedia, dar în mintea ei era, și mereu fusese, Pasajul Sărutului.

    — Nu fă asta, o admonestă Jinx când ieșiră la loc în lumina după amiezii.

    — Parcă te-ai plânge.

    — Păi normal, mieună Jinx, alegându-și cuvintele cu egala măsură precizie și plăcere sadică. Dacă mai faci asta o dată, o să am nevoie de schimburi.

     Fu rândul Trinicăi să roșească puternic până-n vârfurile urechilor. Jinx se lipi de ea și râse, din nou, cristalin și dulce. Irina oftă, pesemne exasperată, dar în sinea ei ușurată. Jinx era Jinx, așa cum o știa și cum trebuia să fie, veselă și senină. Era exact asa cum se îndrăgostise de ea. Visele nu o puteau lua din lumină, din felul ei incredibil de a zice ce trebuia, când trebuia. Irina nu întrebase de visul din mașină, și considera ca era mai bine să lase situația așa. Probabil, într-adevăr, nu fu nimic altceva decât o combinație nefericită de băutură și anxietate provocată de zile lungi de vreme proastă. Și ea avea suficiente zile dificile în unele perioade ale anului. Jinx avea dreptul la ale ei, mai ales că după doar trei luni încă aveau de descoperit multe una despre cealaltă.