Piază rea

CAPITOLUL 4: Vizita de la trei

20 August 2010 - 02:58

    Rider încerca fără succes să-și aprindă o țigară.

    Simțea vechile Legări cum îi ofereau cunoaștere, acum ca stătuse suficient timp pe al treilea tărâm. Trei secole trecuseră de când pășise ultima dată prin lumea efemeră, muritoare. În trei secole uitase multe dintre regulile imuabile ale tărâmului, dar cunoașterea se scurgea înapoi în el, moment cu moment.

   În cele din urmă aruncă țigara udă în iarbă. Se simțea ușor ridicol odată ce realiză de ce focul nu prindea. Onda, ascunsă ca întotdeauna în umbra sa, zâmbea într-un mod ce-i făcea sângele să fiarbă. O ignoră.

   Ploaia refuza să contenească. Nu-și amintea ca al treilea tărâm să fi fost atât de umed; și nici atât de aglomerat. Oamenii erau peste tot. Orașul colcăia de ei și de activitățile lor. O formă sălbatică și primitivă de civilizație prinsese rădăcini pe tărâm în timpul absenței sale.

    Puțea.

   Duhoarea atâtor suflete îngămădite în stupi de piatră, orbi și muți în fața Ordinii Dintâi, îi provocase un rău fizic când trecuse voalul cu trei zile în urmă. Nici un alt tărâm nu-l scârbise atât de mult în călătoriile sale, dar nici un alt tărâm nu era atât de distant de restul. Nu fusese atât de rău în trecut.

    Rider își verifică ceasul de la mână. Sigiliul său, ca întreaga sa ființă, luase o formă ciudată la sosirea pe tărâm, pe Pământ, una care să nu-i marcheze ca fiind străini și să-i ajute să rămână anonimi. În cazul Sigiliului, Rider aflase din cunoașterea primită, forma era a unui dispozitiv pe care oamenii îl foloseau pentru a marca timpul. Își amintea așa dispozitive ca fiind mult mai mari.

    Cadranul falsului ceas nu indica ore, minute și secunde umane. Nu indica absolut nimic ce ar fi putut fi înteles de o minte umană. Rider privi în Sigiliu și văzu Ordinea Dintâi, aranjamentul celor o Mie de Tărâmuri, constelația pe care o formau în Extern, în spațiul pur al rațiunii și spiritului. Văzu cât acces la Putere avea. Era suficient. Prezența sa atrăgea Puterea către acea lume, dar procesul era îndelungat.

    Rider ieși de sub coroana nucului. Frunzele acestuia erau atât de ude încât bătrânul copac nu mai putea oferi nicio protecție in fața ploii oricum. Oamenii se disipaseră dintre blocuri și de pe străduțe, retrași în bucățelele lor de stup, feriți din calea ploii. Instincte străvechi încă le ziceau să se ferească de întuneric. În acea noapte aveau și motive. Nicio lumină târzie nu strălucea în geamuri, nici un om nu îndura ploaia pe drumuri, nici măcar acele ciudate animale de metal.

    Puterea pe care o putea simți la vârful degetelor era fadă, distantă, și rece. Dar chiar și o fărâmă insignifiantă era mai mult decât suficientă pentru ca Rider să poată rescrie legile tărâmului după voința sa. Ajuns lângă zidul blocului ce-l interesa, gravitatea pentru el se schimbă. Păși cu încrederea pe peretele blocului și începu să urce cu pas agale, aproape leneș. Avea siguranța unuia ce nu putea ști că actiunile sale erau imposibile. Se opri la al treilea etaj, privind prin geamul de la picioarele sale, printre lamelele jaluzelelor, la cele două trupuri ce ocupau împreună un pat. Păși prin sticlă înăuntru, ca printr-o perdea imaterială de fum. Singurul sunet ce-l anunță ca intrus fu o picătură de apă ce-i alunecă de pe haină, dar care se pierdu în covorul gros. Respirația celor două trupuri de pe pat nu-și schimbă ritmul liniștit.

    Un ceas pe perete arăta puțin după ora trei. Brațul ce marca minutele se miscă cu un sunet imperceptibil, incrementându-și poziția cu un pas. Restul era tăcerea adâncă a nopții târzii.