Piază rea

CAPITOLUL 5: Trei secole irosite

20 August 2010 - 06:20

    Puterea îl părăsi pe Rider înspre dimineață, ezitând aproape în a se îndepărta din nou de el, de ea. Scântei ale Puterii rămaseră în el, puține și fade, dar măcar nu era complet despărțit de Extern. Stătea rezemat de un panou luminos, scăldat în lumina roșie a unei reclame Coca-Cola. Era tentant să afle ce exact era o Coca-Cola. De pe acoperișul unde stătea mai putea vedea câteva așa reclame poluând noaptea cu lumina lor.

    — Trădătorule!

    Onda, în cel mai metaforic sens, era grena de furie. Îl hăituse cu insulte încă de când părăsiseră apartamentul iar sângele femeii nu fusese vărsat.

   — Rider, într-un final ai ajuns să-ți trădezi scopul? Lașule! Trădătorule!

   Onda folosea Glasul din Ur pentru a-l insulta. Fiecare cuvânt era sunetul biciului smulgând pielea de pe spinarea inocenților, al ștreangului ce se întinde, al ultimul plânset din pieptul unui copil ce moare de foame. Încerca să-l îngenuncheze pe Rider cum o făcuse de nenumărate ori de-a lungul mileniilor, încă de când fură uniți în marele scop căruia ambii erau aserviți.

   — Uiți căror stăpâni slujești, Rider. Îți vom arunca sufletul în cea mai adâncă temniță, să nu poți nici măcar vedea cum vom distruge tot ce ai iubit în cele o Mie de Tărâmuri.

   Lumea din jurul lui Rider se întunecă și, în locul ploii necontenite, simți un vânt crivăț suflând de nicăieri. Mii de ochi de nenumărate culori se deschiseră in jurul său și-l priveau cu o ură lipsită de orice pasiune, o ură a celor întemnițați pentru eternitate. Frigul se întețea. După câteva momente ce se simțiră ca eternități, Rider nu-și mai putea simți extremitățile. Frigul i se furișa în carne și oase, în simțire și în suflet.

   — Uiți, Rider?! Vocea Ondei, în mod normal feminină și muzicală, căpăta o putere de tunet, atotcuprinzătoare, amenințătoare. Uiți că te putem aduce înapoi la fel de ușor pe cât te-am eliberat când ți-ai suflat jurământul către Noi.

   O creatură, în bezna absolută, printre marea de ochi, se mișcă precum un leviatan sub suprfața oceanului. Rider era un grăunte de nisip pierdut în plaja ce era acea bestie străveche. Lanțurile ce o țineau încătusată ar fi zdrobit lumi sub greutatea lor. Foamea ce o consuma nu ar fi putut fi sățiată de tărâmuri întregi. Deschise un ochi galben ce ar fi putut fi o stea, și-l privi pe Rider, oferindu-i întreaga sa atenție pe durata unei bătăi de inimă.

   — Poți uita cui slujești, Rider?

   Vocea nu mai venea dinspre Onda. Venea din timpuri străvechi, din nimicul ce a putut decide să nu mai fie Nimic și a decis sa fie Ceva, din gâtlejul ud al primei ființe ce a vărsat esența alteia. Vocea era în jurul lui Rider și în capul său, pretutindeni si nicăieri. Îi amintea că nici un singur tărâm nu era prea distant pentru Ei. 

   Ochiul se închise iar realitatea celui de-al treilea tărâm își intră din nou în drepturi precum aerul în plămânii unui om ce se ridica din adâncuri.

   După frigul simțit în acel loc între tărâmuri, ploaia rece din dimineața devreme se simți clocotită pe pielea lui Rider. Apreciase spectacolul regizat în onoarea sa. Deschiderea ochiului fusese într-adevăr ceva... biblic. Găsise cuvântul în cunoașterea primită și zâmbi când îl atașă Ondei.

   — Lașul încă poate zâmbi, zise Onda, dezgustată.

   — Mai taci, Onda.

   Vocea lui îl surprinse prin puterea și tonalitatea ei. Trecuse atât de mult timp de când comunicase în viu grai de nu mai era sigur dacă tot asa sunase și ultima dată când vânase pe Pământ. Limba îi plăcea chiar mai mult. Plimbă cuvintele prin minte, și apoi prin gură. Sonoritatea lor îl atrăgea.