Addicted (Z.M)

Capitolul 6

         Intuneric. Tot ce ma inconjoara e adanc scufundat in intuneric. Parca as sta aici de o vesnicie. Stiu ca acum probabil sunt inconstienta, dar asta nu ma ajuta avand in vedere ca nu stiu cum sa ma trezesc. Merg de ore bune in fata si tot ce vad este negru, numai intuneric. Mintea umana e un loc foarte complicat. Trebuie sa ies cumva de aici, trebuie sa ma trezesc. O ancora. Trebuie sa ma agat de o ancora care sa ma readuca la viata reala. O ancora cara sa ma ridice din adancuri. 

        Zayn... desigur, el e ancora mea. M-am saturat de toate astea. Recunosc imi este dor de el, nu am trecut peste, niciodata nu o sa pot, vreau ca totul sa revina la normal, vreau ca el sa fie langa mine din nou, sa ma tina de mana, sa-mi spuna ca ma iubeste, il vreau inapoi. Stiu, ca nu mai este acelasi, dar nu-mi pasa. Am vrut sa-l schimb cand s-a intors din New York, doream sa redevina cel de dinainte si asta a cauzat despartirea noastra. Am fost prea cicalitoare cu el si de aceea s-a indepartat de mine. Acum inteleg. Nu e vina lui, nici a tatalui sau, nici a altcuiva ca ne-am despartit, e doar vina mea.  Oameni se schimba, trebuie sa-i acceptam asa cum sunt, trebuie sa le fim alaturi. Daca nu noi, cei care insemnam ceva pentru ei, atunci cine? Daca mai am vreo sansa, il voi recupera, il voi accepta asa cum este si am sa incerc sa-l sprijin oricat de greu ne-ar fi. Atat vreau. O sansa...

        Deschid ochii incet. Lumina din camera este usor intepatoare. Clipesc de mai multe ori pana ce ochii se obisnuiesc cu ambientul luminos al camerei. Privesc analizator camera in care ma aflu. Peretii sunt albi imaculati. In fata este o canapea verde, iar deasupra, sta suspendat un mic TV. Langa patul in care stateam era o noptiera de culoare alba cu o tava din metal. Cateva flacoane de pastile erau asezate acolo, precum si o seringa. Langa tava, o sticla de apa si un pahar din sticla. La o privire mai amanuntita asupram-i observ ca sunt imbracata cu o camasa albastra specifica pacientilor de spital. In mana dreapta am introdus un ac ce provine de la perfuzie. Deci sunt la spital. Asta nu-i de bine!

        Usa se deschide incet urmata de un mic scartait. Capul cret a lui Harry se vara prin crapatura si ochii sai verzi privesc curiosi catre patul meu. Buzele subtiri ii iau forma unui zambet cand vede ca sunt treaza. Se intoarce si striga tare, dand vestea tuturor. Mama, tata si Kate navalesc pe usa gata sa vada "minunea". Fetele lor par obosite si se vede cat de ingrijorati au fost. 

        -Scumpo esti bine, vrei ceva? spune mama mangaindu-mi incet parul.

        Nu, nu sunt si da vreau, il vreau inapoi pe Zayn. De ce nu e aici cu voi?

        -Jessica, spune ceva odata! striga Kate ingrijorata.

        -Ce caut aici? intreb cu vocea ragusita si atat de inceata.

     Mama si tata se privesc unul pe altul. Kate isi muta privirea in alta parte. Doar Harry este singurul care isi drese vocea gata sa-mi explice cum stau lucrurile.

        -Pai, ai lesinat, nu reactionai deloc la incercarile noastre de a te trezi asa ca te-am dus la spital si Kate i-a sunat pe parintii tai. Ai fost supusa unor analize si se pare ca organismul tau e foarte slabit pentru ca nu ai mancat nimic in ultimele zile si nici nu te-ai odihnit foarte bine, asta fiind cauza lesinului tau.

      Incuviintez intelegator din cap. Mama si tata se duc sa-l cheme pe doctor si in camera nu ramanem decat eu, Kate si Harry.  Prietena mea imi toarna in pahar niste apa. Sincer, chiar imi e foarte sete. Apuc paharul si il apropii de buzele mele uscate. Lichidul imi aluneca incet pe gat. 

        -Cate ore am stat inconstienta? il intreb pe Harry ce rasfoia o revista.

        Pare amuzat cand imi aude intrebarea. 

        -Ore? Vrei sa spui zile, dormi in continuu de aproape trei zile! 

        Raman socata. Trei zile? Adica, asta inseamna ca nu l-am mai vazut de patru zile. Bineinteles, nu as fi putut sa rezist atat de mult decat in cazul in care eram inconstienta. Kate iese din salon pentru a-si lua o cafea. Trebuie sa il aud. Macar atat. Il rog pe Harry sa-l sune si sa puna telefonul pe difuzor. Ezita la inceput, dar apoi intelege cata nevoie am, doar sa-l aud. Il avertizez, ca el nu trebuie sa stie sub nici o forma ca sunt la spital. Se va simti vinovat si obligat sa vina sa ma vada, iar eu nu vreau sa fiu o obligatie si o povara pentru el. Cretul apeleaza numarul si asteptam amandoi sa raspunda. Un bip si nu raspunde, al doilea, al treilea, al patrulea si apoi un sunet specific urmat de vocea lui calma si putin ragusita. Acum, privind ceasul de pe perete observasem ca e ora zece dimineata. Probabil ca dormea.