•·༓·•
Imediat ce replica lui Sabin se face auzită, Narcis pornește spre mine cu pași mari.
— Ai ceva cu mine? Zi-mi în față, nu pune un copil să se bată pentru tine!
Orice idee de răspuns care să mă scoată din încurcătură e binevenită, dar nu îmi trece niciuna prin cap. Aș vrea să îi dau un răspuns inteligent lui Narcis, dar nu pot. Aș vrea să privesc spre Amalia, să îmi dau seama ce părere are despre toată situația asta. Aș vrea să știu că e de partea mea, că mi-e recunoscătoare că am scăpat-o de Narcis cel insistent. Însă, nu pot face nimic din toate astea. Pur și simplu nu pot.
— Ho, măi! Ce te-ai ambalat așa? Îți făceam doar o glumă, intervine Sabin încercând să liniștească apele.
— Deci ești și tu implicat? Ce fel de glumă e asta, Sabin? A râs cineva și nu știu eu? se răstește Narcis la el.
Aștept răspunsul lui Sabin, dar nu mai vine. Colegul meu de bancă e undeva în spatele meu, așa că nu îi văd gesturile. Nu-mi rămâne decat să îmi adun toată îndrăzneala ce mi-a mai rămas și să mă apăr.
— Inițial mi s-a părut că ar fi amuzant, dar a fost o prostie. Scuze, Narcis!
Abia acum că mi-am cerut scuze, am curajul să privesc spre Amalia. Ciocolata din irișii ei pare topită și judecând după zâmbetul subtil care îi joacă pe buze, cred că e mulțumită de rezultatul final.
Narcis continuă să se victimizeze și să comenteze, dar îl ignor, mă întind după geaca de pe cuier și ies din clasă. Cât timp Amalia e mulțumită, nu am de ce să îmi fac griji. Nu mai am nevoie nici să fumez, dar e mai bine să fiu departe de Narcis.
Trag de fermoarul gecii de iarnă și grăbesc pasul spre ieșire. Zăpada scârțâie sub pașii mei. Zâmbesc cu gura până la urechi și mă îndrept spre un grup de fete. Chiar am chef de o săpuneală cu zăpadă.
În zgomotul de voci și râsete din curtea școlii, fetele nu mă aud când mă apropii. Îmi aleg ținta: o fată care e cu spatele la mine. Iau o mână de zăpadă și cu cealaltă mână o prind pe fată de talie, ca să nu poată fugii, apoi o săpunesc bine. Râd cu poftă când ea țipă că i-a intrat zăpada pe sub haine și în păr. O eliberez din strânsoare, iar ea se întoarce cu fața spre mine.
— Ce te-a apucat, iubi? Știi de anii trecuți că nu-mi place.
Vocea plângăcioasă a Brianei îmi zgârie timpanele. Iubi? Dezgustător. Când am ajuns să fiu numit așa? Nu am mai vorbit cu ea de săptămâna trecută, de la petrecere, iar apoi i-am dat seen. Totuși, nu și-a dat seama că nu mai vreau să am treabă cu ea. Se pare că trebuie să fiu mai clar.
— Nu știu pentru că nu țin minte detalii despre oamenii care nu sunt importanți pentru mine.
Pentru un moment ne privim unul pe celălalt fără să spunem nimic. Expresia ei trece de la confuzie la surprindere și apoi la o acceptare tristă.
— Am înțeles, colegule.
•·༓·•
Bunăăă! Am zis că postez mâine, dar apoi m-am gândit că probabil azi aveți mai mult timp să citiți.
Îmi cer scuze dacă sunt greșeli. Nu mă simt în stare să editez cum ar trebui. Stați liniștite că nu am nimic grav, doar probleme sentimentale.
xoxo ❤️
CITEȘTI
Un babel al atracțiilor
Kurzgeschichten|| Proză scurtă | Ficțiune adolescenți || Nu ar trebui să ne schimbăm pentru nimeni, așa că ne ținem tari, pe poziții. Totuși, nu e amuzant că atunci când privim în urmă, totul este diferit? David nu s-ar schimba pentru nimeni. Însă ul...
