"Simplă pubertate"

Cititorul geek. Visul.

          Lumea poate și prezintă un orășel banal în stilul town-ului din "IT" ascunde mistere fioroase. În extremitatea orașului, în suburbia de la 13KM depărtare, se află confirmarea legendei existente, incredibile despre dispariția a 11 victime ce râmâne și acum un mister. 

Astăzi, ea își capătă atribuția de fantasma unui adolescent geek,cititor de prea mult horror, însă victimele sunt confirmarea existenței unei forțe underworld. 

Ceea ce am citit în povești își are continuarea în acea rezidență din lemn de cireș, parțial inundată în apa stătută a mlaștinii unde localnicii  revarsă reziduurile, începând de la cioturi de mere până la cadavre de iepuri.
Ceața parțial înghite jumătatea construcției de nuanța unui maro-cărbun, acompaniată de niște scări de la platforma superioară ce se extind până la punctul apropiat de marginea pământului.
Mii de mușchi și ferigi se întind ca mreje a pescarilor, mirosul de naftalină și déja-vu-ul te opune dorinței de a păși în acel loc ca un pol magnetic.

 Băiatul mic, acel frățior dulce de 5 ani, a cărui idee despre lumea înconjurătoare se refractă prin lentile roz, fuge spre acel loc. În acel punct momentum, unde viața este o noțiune nepromițătoare.
Vântul și toboganul de un roșu intens ca cel al mașinii președintelui SUA, sunt factorii ademenitori a victimelor cuprinse între 4-11 ani. Ai celor încrezuți ce matinal spălându-şi dinții văd reflecția unui super erou în oglinda stropită de pastă de dinți și salivă. 

 Sprintând ca un ied spre spre capcana morții, cu sora urmărindu-l în spate și mine convinsă de teribilitatea unui "Happy End" ca în filme.
Sprinteneala cu care se grăbea prin atracții, surâsul inocent ce ar putea îndulci ziua oricui mi-a distras atenția de la felinarul folosit la incinerări aproape ajuns la punctul său de stingere, neajungându-i doar câteva minute.
Ardea în vagul zilei aidoma unei clepsidere, calculând timpul de care nu eram conștienți din cauza ceții matinale. Sora se amuzea pe seama băiețelului ce sărea din punct în punct,ar fi cucerit inerția. Propuse să ne coborâm spre mal, pășind cu grijă pe scara semi-stabilă de pe lacul de o albeață de vomă.
Mă țineam de ruinele vegetale ce plutea deasupra capului meu, asigurândumă cu ceva,neputând să înot.
Urcase pe planul roșu ce fizic îl susținea ca nisipul unei clepsidre, în orice moment putea curge în vale ca untul topit din tigaie. 

Îmi lăsasem geanta Oxford la punctul de inițiere a atracției neturistice, copilul își pusese în scop să-mi atingă geanta sau după presupunerea mea să facă o glumă proastă, însă eșuase, plutind spre muchia malului de pământ umed în strigăte cu 70 decibeli.
După fantasmele locale oricine ar atinge această valoare sonoră, adică strigătul, vor reînvia moartea adâncurilor, necunoscutului. Zis-și-făcut. 

Timpul, spațiul se spulberase când din apa tumultoasă ieșise o siluetă vag descriptibilă îmbrăcată într-un albastru medical. Se apropie de băiat și îl trase de maioul ruinat de frecarea de mâl contra gravitației, apoi cu cuvintele cu un accent francez îi eliberase capul de corp cu sunetul a unei păpuși de proastă calitate, scena era teribilă, însă incredibil de curată.

 Surioara în strigăte fugise spre acesta de parcă l-ar fi putut învia, însă în loc să prevină inevitabilul își sfârșise și ea capul prin a fi destupat ca capacul unei sticle de vin spumant expirat.
Iar eu stăteam și vizualizam priveliștea monstruoasă, ființele ce continuu întrebau cu un accent francez, nespecific localnicilor:

„Dulceață, nu ar trebui să fi rămas la școliță?...",
„Dulcegăria mea, mămica nu ți-a zis că să te plimbi în locuri necunoscute nu e bine?".

Una după alta se iveau din mlaștina ce nu promitea existență, ca din oulă moliiilor, zeci, sute.

 Eu înghețând de șoc pe platforma superioară, îmi tăiasem ultima inspirație și făcusem stânga-împrejur spre ieșire.
Creaturile cu aspect antropomorf deveniseră tot mai voluminoase pe măsură ce inhibeau lumina vieții din ochii pustiiți acum acelor frați. Încercasem din răsputeri să sparg încuietoarea, totodată ținând ușa pentru a evita inevitabilul.
Nu-mi mai găseam nici o speranță, murise chiar și ultima, doar instinctele și cuțitul butterfly dăruit de către tatăl meu la vârsta de 6 ani pe patul de moarte a bunicului. Nefăcând parte din sexul masculin primisem oricum luxul armei transmise, prinse în praf și cicatrici din cauza vechimii.

 Nu alergam prea bine, cu toate că eram persoana cu constituție costelivă, pe baza căreia puteai să-mi dai o poreclă după numele unei specii de pește.

 Acum sau nu, îmi rămase alternativa de a acționa.
Doar eu mă puteam salva în această istorioară. 

 «Va continua...»