Aici nu veți confirma așteptările de pe Wikipedia, gen: blogul- un intrument alternativ de comunicare și creaționism..
Veți întâlni o ordinară adolescentă cu principiul "Bate în ușă sau mori"...
#MyLifeIsAFuckingDream
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Bună.
Știi, este stereotipizarea că totul durează 3 ani. Eu pășesc pe aceleași urme, la fiecare trei ani. Trăiesc un perpetuu deja-vu. Viața mea bate câmpii. Probabil că sunt programată ciclic, așa cum se întâmplă cu un compact-disc, când apeși tasta „Repeat" ( îmi place să mă compar cu mașinile, deoarece ele sunt ușor de reparat).
Acum îmi dau seama că urmele care le repetăm toată viața sunt însăși prostiile și poate tocmai ele sunt fericirea. Va trebui să mă agăț de ideea asta. Se pare că noi ne iubim nefericirea pentru că este din nenumărate reveniri.
Nu mi-aș închipui ce s-a ales de prima scrisoare, dar scrisorile sunt aşteptări introduse în plic, în plus speranța este visul omului treaz. Când renunți la iluzii, speranțe (chiar și cele în care ai rol episodic), totul în tine este îndurerat de a se trezi. Tu poate exiști, dar încetezi să trăiești.
Cât de banal nu ar suna, mereu am crezut că cerul ne-a dat speranța și zâmbetul ce sunt mai durabile de 3 ani sau o viață. Ca orice lumină nu trebuie să se stingă atât de ușor.
După cum am zis, îmi place să observ. Aș recunoaște faptul că am aruncat acel mototol de hârtie în acea seară, în speranța că îl vei desface și citi sau faptul că privirea mea te admiră în fiecare seară la 23. Ești ușor de recunoscut după cum te parchezi (mă refer la zgomot). :) Nu că aș fi stalker. Doar personalitatea ta mi-a trezit o afecțiune egală cu veșnicie
V
P.S. Toți oamenii au ceva de spus, dacă ai și tu, lasă cuvintele acolo unde le găsești pe ale mele.
