Noaptea-i rece, grea și înceată.
Învăluită-n beznă ca într-o taină veche,
Șade blând și îndeamnă ploaia să înceapă
În timp ce ea, tăcută, stă de veghe.
Mâhnit, cerul își adună norii-n față.
Suspinând prin ei, greoi, stârnește un tunet.
Iar jos, pământul zadarnic urlă că se-neacă:
Sfintele lacrimi îi înăbușesc orice sunet.
Chemat de grija nopții sale mamă,
Un vânt năprasnic se porni a da porunci
Iar codrii largi, străpunși de fulger și de teamă,
S-aplecară toți, trosnind din văi și până-n lunci.
Obosit-au izvoarele de atâta goană,
Șerpuind în repezi și spumoase valuri.
Curg grăbite, ca blândă-mi Tisa să n-adoarmă
Cu peștii-i muți, strânși grămadă între maluri.
Printre norii suri și grei se cască golul.
Raze stinse se năpustesc nervos în geam
- De ce-ți place să ne întuneci întreg
decorul?
Părea să întrebe luna. Era frumos, dar nu știam.
