Jimin refuzase categoric să discute cu personalul de pe ambulanță sau cu cei de la poliție, repetase doar numele lui Taehyung și implorase printre lacrimi să-l sune cineva pe bărbat pentru că îl durea „sufletul", asta îi spusese șoferului pe ambulanță când încercase să-ș convingă să-l lase să se uite și în partea sa intimă pentru a se asigura că totul era în regulă și totuși, refuzase. Plânsese cu sughițuri și cu greu se lăsase convins de către asistentă să-i facă o injecție care să-l calmeze și abia atunci reușiseră să-l examineze cum trebuie, fuseseră îngroziți de cum arăta în partea de jos bărbatul. Unul din polițiștii îl apelase pe Taehyung fiind singurul care înțelesese ce bâjbâise bărbatul printre lacrimi, încercase cumva să nu-l sperie inutil pe bărbat și să fie cât mai subtil și rezervat în declarații, îi spusese doar că ar dori să se întâlnească în fața spitalului general pentru că aveau informații despre Taehyung și bărbatul acceptase rezervat, nu știa la ce să se aștepte și după ce se învârtise prin jumătate de oraș după bărbat pornise spre spital, ura faptul că nu știa ce să facă sau cum să facă.
„După minim patruzeci și opt de ore o persoană declarată dispărută poate să fie căutată de poliție." lejeritatea și nepăsarea cu care polițistul îi comunicase asta îl făcuse pe bărbat să se simtă și mai distrus decât era deja, știa că Jimin al lui nu ar dispărea niciodată fără motiv indiferent de cât de greu ar fi. Locuiseră o perioadă fără electricitate pentru că casa era în renovare și bărbatul nu comentase nimic, se mutaseră primăvara și era frig se certase cu el pentru a îl lăsa să stea cu el acasă și nu la hotel pentru că era tot ceea ce își dorea, să aibă o căsuță doar a lor. A suspinat privind o poză cu el, își amintise când se certaseră pentru că se îmbătase și plecase de acasă din cauză că ridicase tonul la el și se simțea cu adevărat prost și nu voia să-l mai rănească, a început să plângă amintindu-și cât de mult îl căutase atunci Jimin și-l găsise dormind în gară ca un boschetar.
— Domnul Taehyung?
Taehyung a tresărit și și-a ridicat privirea din telefon și și-a mutat-o pe bărbatul în uniformă care stătea în fața sa și a aprobat tăcut în timp ce își ștergea lacrimile.
— D-Da.
— Situația nu este deloc roz, sper că v-ați dat seama de asta.
— Da.
— Ambulanța cu bărbatul o să ajungă imediat. Vreau să fiu eu cel care vă informează că urmează să fie o perioadă destul de greu și lungă și o să trebuiască să veniți de mai multe ori la secție, momentan declarațiile pe care le avem sunt suficiente. O să trebuiască să-i luam declarație și dumnealui dar nu este în cea mai roz stare.
Polițistul vorbea repede și Taehyung nu putea decât să aprobe tăcut din cap pentru că altă variantă nu avea.
— Ce s-a întâmplat cu el?
— Bărbatul a fost găsit inconștient la marginea unui drum de țară aproape de o fermă.
Când ambulanța a venit Taehyung a început să se bălăngăne pe picioare și polițistul l-a prins de braț, nu-i venea să creadă.
— Sunteți bine?
— C-Cred, a mormăit îndepărtându-i brațul de el și început să pășească spre intrarea în spital unde oprise ambulanța. Corpul i s-a înmuiat de tot și s-a rezemat de perete privindu-l pe Jimin care era prins de targă și era sedat, a suspinat și o mare de lacrimi i-au udat fața.
— Jimin..
— Aduceți un scaun cu rotile! Șoferul de pe ambulanță a strigat înainte să-l prindă de braț pe Taehyung. Sunteți bine?
