Feelings and Succession

Capitolul 4

Pășesc în casă cu pași mici, temător de ce m-ar putea aștepta în spatele ușilor. Sunt eu un adult de douăzeci și cinci de ani, dar mama poate fi înspăimântătoare atunci când e îngrijorată și faptul că am rămas undeva peste noapte fără să anunț, asta după ce l-a văzut pe Rareș la ușa noastră, nu ajută situația.

Trec cu bine de sufragerie și o iau spre camera mea, încerc să nu fac nici un zgomot, iar când ajung în camera mea, răsuflu ușurat, fericit că am trecut neobservat, totuși e ciudat de liniște în casă, oricum aș privi, tata trebuia să fie acasă, la fel și mama.

Pășesc spre biroul meu unde mi-am lăsat laptopul, îl iau și îl îndes în ghiozdan, împreună cu vechiul meu telefon și o iau spre ușă, cu gândul de a pleca la fel de silențios precum am și venit.

Deschid ușa și inima îmi stă în loc când în fața mea apare mama, cu o mână în șold și privindu-mă supărată, mai că m-ar lua la bătaie, așa mare cum sunt.

-Bună mamă, încerc să o îmbunez, dar era degeaba.

-Unde ai umblat? Nu îmi spune că iar te ocupi cu lucruri periculoase!

Aproape că își pierduse răbdarea și simt că va urma, cât de curând, ori să înceapă să strige la mine, ori să plângă, înșirându-mi fiecare lucru care îmi poate distruge viața și cât de mult aș răni-o.

-La un prieten, spun primul lucru care îmi vine în minte.

În teorie, e o minciună, eu și Oscar doar prieteni nu suntem, dar recunosc că îi iubesc mâncarea, o întrece chiar și pe a mamei și asta spune multe. Femeia cu ochii verzi mă privește din cap până în picioare, suspectând faptul că mint.

-Carlos, promite-mi că nu mă mai sperii niciodată așa.

Știam că se referă la acum un an când aproape am ajuns în închisoare, poliția a ajuns la ușa mea și a lui Rareș din cauza altui prieten de pe atunci. Eu și Rareș nu eram de vină cu nimic, nici nu am participat la acel atac cibernetic, dar toată vina a fost aruncată înspre noi.

Doar acum două luni ni s-a terminat perioada în care am fost urmăriți eu și Rareș, am scăpat ușor, cu o reținere la domiciliu de șase luni, apoi alte șase am fost supravegheați de poliție.

-Promit.

O îmbrățișez și o sărut pe păr, la vârsta de șaptesprezece ani am întrecut-o pe mama la înălțime, iar într-un an am reușit să ajung mai mare ca ea cu un cap, acum când o iau în brațe îmi e frică să nu se spargă.

-Unde pleci? Nu mănânci?

-Trebuie să rezolv ceva și am mâncat deja. O să mă întorc târziu.

Îi zâmbesc și mă îndrept spre intrarea de la ușă, dar cu mâna pe clanță, chiar înainte de a deschide, mă întorc cu un zâmbet triumfător și încrezător spre mama.

-Spune-i tatei că nu mai trebuie să meargă luni să își după legitimația și ce mai trebuie.

Cu astea spuse și un zâmbet pe buze, ies din casă și o iau spre colțul străzii, unde i-am spus lui Oscar să mă aștepte. Oricât aș fi insistat, tot nu a vrut să mă lase să vin singur.

Urc în mașină și îmi pun ghiozdanul pe bancheta din spate, unde se afla și laptopul său, după care s-a întors când am ajuns la coltul blocului unde stă, nu am înțeles de ce a făcut asta și nici nu a vrut să îmi spună așa că am lăsat-o baltă, nu e treaba mea ce planuri are cât timp pot să îmi fac treaba în liniște.

-Ne putem întoarce, am luat ce îmi trebuie.

-De fapt, trebuie să facem o mică oprire. Poți lucra acolo, adaugă înainte să pot protesta.