Feelings and Succession

Capitolul 6

Carlos

      Nu mai rezist, deja au trecut două zile de atunci și tot nu pot să îmi scot din cap chipul său plin de durere și îndurerat. Ochii săi roșii ce mă priveau plini de speranță că l-aș putea ajuta și gândul că ar putea fi ruinat în doar câteva ore și eu nu am făcut nimic pentru al ajuta, cu toate că el mi-a reabilitat tatăl și i-a crescut salariul și i-a oferit mai multe zile libere, acest gând mă macină pe dinăuntru.

        Privesc spre tricoul său, spălat și împăturit ce se află de când s-a uscat acum o zi pe biroul meu. Nu cred că a fost un moment în care să dau cu ochii de el și să nu mă gândesc la cât de crud aș fi dacă nu aș încerca să îl ajut. Las jos cartea și îmi scot căștile din care se aude melodia lui James Boy-Us ce mă face să mă simt și mai de rahat. 

      Îmi iau telefonul și tastez numărul mult prea bine cunoscut a lui Rareș și apelez, așteptând să răspundă. Totuși nu ezită să se lase așteptat și abia când îmi pierd eu speranța că are să răspundă, din capătul celălalt îi aud vocea morocănoasă și vizibil somnoroasă, clar l-am trezit.

      -Ce pana mea vrei? 

      Tresar surprind de cât de morocănos, dar totuși decent a devenit, acum un an mi-ar fi băgat una și alta în gură și m-ar fi trimis de unde am venit dacă l-aș fi trezit. Acum pur și simplu pare enervat și plictisit de viață, dar măcar trebuie să mă mulțumesc că mi-a răspuns și nu mi-a ignorat apelul, așa că iau aer în piept și mă pregătesc să îi spun ce am de gând, dar mă opresc când îmi dau seama că nu știu ce naiba vreau.

       -Dacă nu ai nimic de spus, lasă-mă naibii să dorm! Unii dintre noi nu au luxul de a se relaxa.

       Oftez și îmi duc mâna prin păr, panicat că nu știu ce naiba să fac. Poate trebuia să mă duc singur și să o dau cumva de capăt. Rareș sigur nu are să mă ajute și pe Oscar nici atât, nu îmi datorează nimic, iar lui cu atât mai puțin, nu am sorți de izbândă.

      -O să închid dacă nu...

      -În cinci minute sunt la tine, spun primul lucru ce îmi trece prin cap și ce obișnuiam să zic acum un an.

      -Carlos, m-am mutat, o să îți ia mai mult de cinci minute să ajungi aici.

      Acum mă simt ca un tâmpit și îmi vine să mă dau cu capul de toți pereții pentru ce am spus. Normal că s-a mutat, nu avea să stea toată viața într-o garsonieră infectă. Oftez din nou și îmi mușc buza, pregătit să îi cer noua adresă, dar el mi-o ia înainte, spunând-o după care îmi închide direct în nas și mă lasă să fierb în suc propriu.

      Sar în picioare și îmi iau pe mine un tricou la întâmplare din dulap și un hanorac cu glugă, portofelul și cardul de la autobuz și o iau spre ieșire, trec pe lângă mama și în timp ce mă încălțam o anunț că ajung târziu și să nu mă aștepte la cină. Dacă Rareș nu are să mă ajute, mă voi duce singur la Oscar și voi încerca să fac imposibilul.  

      Schimb trei autobuze până ajung în cartierul lui Rareș, mai exact vechiul cartier în care ne făceam noi de cap și unde pot risca ușor să dau de unul din vechii mei amici. Îmi așez mai bine gluga și privesc în jos, încercând să nu atrag atenția și mă îndrept spre blocul cu numărul 5B, iar când ajung îmi duc mâna la interfon, pregătit să sun la numărul dat de Rareș, dar din clădirea înaltă iese o doamnă, iar eu intru fără tragere de inimă. 

      Urc până la etajul trei, apoi mă poziționez în fața unei uși vopsită cu lac maro, ce arăta ca și nouă, asta datorită lui Rareș care e obsedat după ordine. Apăs butonul pentru sonerie și imediat ce aude acea melodie cunoscută și enervantă și după momente lungi de așteptare, Rareș își face apariția în prag, cu părul dezordonat și doar în pantaloni scurți, căscând înainte de a-mi face loc să intru.