》𝙼𝚢 𝚍𝚛𝚎𝚊𝚖 𝚊𝚋𝚘𝚞𝚝 𝚢𝚘𝚞 | ~ ℳ. 𝒴ℴℴ𝓃ℊ𝒾 ~

Eɪ ᴅᴏɪ

- Hei! Spune bruneta către băiatul blond din tocul ușii, eu făcând ochii mari.

"Ce nai~ Ce e asta? Asta nu poate fi adevărat! Sigur e un coșmar! Trebuie să mă trezesc! Acum! Acum! Acum!"

- Lea? Ești bine? Mă trezesc brusc cu bruneta în fața mea, scoțându-mă din gândurile în care intrasem.

O privesc, după care îmi întorc privirea spre băiatul care mă privea într-un mod neutru.
Aprob din cap către fată, însă din reflex.

- O să mă întorc repede. Promit! Spune aceasta îmbrățișându-mă. Haide, Yoongi! Spune fata, ochii ei sclipind și zâmbind cu gura până la urechi.

Brusc, aud un sunet, precum e cel al unui geam spart și simt o durere în capul pieptului. Inima mea s-a....făcut bucățele.
Mă simt deodată pierdută așa că-mi aplec capul.
Ușa se închide, eu rămânând singură în amărăciune.
Îmi simt obrajii inundați de lacrimi. Încep să suspin, șiroaie de lacrimi curgând din ce în ce mai mult din ochii mei albaștri.

- N.nu se poate. Nu el! NUUUU!

Încep să țip în timp ce-mi vărs amărăciunea în palme.
Inima mea e distrusă, iar partea cea mai crudă e că, nu mă pot supăra pe Sun-Hi, deoarece ea nu știe cât înseamnă el pentru mine.
Încep să sughiț și totuși să mă blestem, deoarece sunt prinsă în chestia asta.
Brusc îmi pică fața.

- Dacă e realitatea? Dacă nu e un vis? Dacă de fapt, eu nici nu ar trebuii să fiu cu Yoongi? Dacă cei doi de fapt sunt sortiți unul altuia, iar eu, am stat în cale până acum?

Mă întreb singură, privindu-mi palmele ude din cauza lacrimilor.
Capul începe să mă doară eu continuând să plâng.

- Sigur e un vis. Trebuie să fie un vis! Trebuie să mă trezesc cumva. Spun rapid privind în jurul meu. Trezește-te! Spun pierdută, încă căutând un semn cum că aceata ar fi un vis. Trezește-te! Spun punându-mi mâinile pe față în disperare. TREZEȘTE-TE! Țip cât mă țin plămânii și până să realizez ceea ce fac, mă lovesc cât pot de tare în piciorul rănit. Simt un junghi de durere în acesta. AHHHH! Țip din cauza durerii și închid ochii.

Reușesc să cad din cărucior simțindu-mă brusc de parcă plutesc.
Simt ceva moale sub mine și un miros ciudat, dar familiar dr mentă.
Fericită că probabil sunt din nou la spital și că, totul chiar a fost un vis, deschid ochii.
Dau de un tavan alb.
Îmi întorc capul, însă nu văd decât o pernă lângă capul meu care mirosea a mentă.

- Ce? Spun speriată și încerc să mă ridic, însă nu pot.

Încerc, și încerc, și încerc, până când, într-un final reușesc.
Observ căruciorul pe jos lângă canapea, eu fiind pe aceasta.
Îmi dau seama că nu e un vis, așa că încep să-mi vărs lacrimile de agonie din nou.

"Nu pot să stau aici! Nu acum! Dacă se vor întoarce, nu o să mă pot controla. Trebuie să plec!"

Spun și încep să caut cu privirea cârjele, deoarece cu căruciorul nu pot urca treptele până la mine în cameră.