Spre lumină

Nemurire

Dar
De ce mă tulburi cu aura ta,
dulce Fascinație?
Ştii că nu-s un militant
al iubirii-eterne
Şi totuşi, după manifest
şi stări emoționale,
Vreau ție să-ți dau nemurirea,
să scapi pe veci de Moarte.

Dar
Eşti sensul a tot ce-s eu,
eşti tot ce am, Obsesie,
Şi numai tu, din Univers,
mă poți atinge vie;
Dincolo de-al meu veșmânt,
semănat cu Stele
Exist-un suflet muribund,
ce-ți aparține ție.

Dar
De ce m-alungi din pieptul tău,
frumoasă Nemurire,
Când cu greu pot captura
inima-ți de gheață
Şi-apoi, de copleşire,
o las să evadeze...
Cu tine, parcă nici chiar Moartea
nu poate să mă sperie!

Dar
Nu înțelegi că mi-eşti Zeiță,
mi-eşti unica-mplinire?
Mă torturezi cu ai tăi fiori
plini de nemurire;
Oricând îți fur o îmbrățișare
şi drumul nu-ți mai dau,
N-ai încotro – sfioasă, mândră,
tu te lipeşti de mine.

Dar,
Frânge-mi trupul cu al tău,
să simt şi eu Durere!
Decât s-arunc aspre blesteme
şi să mă sting de dor,
Prefer să-ți fur chiar eu suflarea,
scăldându-mă-n oroare,
Ofrandă s-o dau Morții negre,
ofradă şi să mor.

Dar,
Nu mai pot! Stinge-te-n pace,
tăcerea îți ia Totul,
De-acum doar neclintirea surdă
îți mai cunună chipul;
Îmi lepăd Mantia şi mă închin
în fața Morții tale,
Căci s-a sfârșit, eşti doar a mea,
de-acum spre nemurire.