Spre lumină

De ce rămâi

Sunt prea trist spre a fi născut dintr-o iubire,
Sunt prea trist spre a muri în numele iubirii,
Sunt inutil în cenușiul vieții mele,
Sunt lacătul de fier al închisorii vieții tale;
De ce nu pleci?
De ce rămâi?

În taina nopții amorțite,
Un strigăt ca de plumb mă scoală
Tristețe – zid între doi sori – ia-mă cu tine!
Să-mbătrânim de-alungul vieții, să ne-nnoim ca pentru moarte,
Căci tu ești moartea mea, iubito,
Mai dulce ca otrava-n ceruri,
Mă scald în ape-adânci și tremur;
De ce nu pleci?
De ce rămâi?

Torente arzătoare de foc îmi mistuie glasul,
Sunt mut – mai mut ca inima mea-nghețată
Și mor încet, dar tot am să-ți mărturisesc iubirea,
Iubire ce mă macină de ani, de veacuri, de ilustre eternități;
Chiar dacă-ai să pleci,
Chiar dacă-ai să rămâi,
Mă-ncredințez că nimeni nu-mi va lua iubirea,
Deși nu îmi aparține, căci e toată – crede-mă pecuvânt,
E toată a ta!
Dar chiar de-ar fi, eu nu te pot iubi.

Răbdarea, mi-ai spus odată, e vocația tristeții de mult apuse,
Nu am înțeles atunci, dar înțeleg acum
Cât te-ai jertfit pentru o sinceră iubire,
Cât ai suferit pentru neîmplinirea celui din urmă vis al tău;
Acum înțeleg și e prea târziu...
De ce mai stai?
De ce nu pleci în iarna timpurie?

Te-am dorit și te-am izgonit din pieptul meu,
Te-am blestemat și te-am răsfățat ca pe copilul dulce ce erai,
Te-am câștigat și te-am pierdut iar,
Prăpastie a sufletului meu!
Te-am omorât și te omor, te-am înviat și te învii,
Iar tu pângi după mine și eu ce fac, iubito?
Eu plec;
De ce nu pleci și tu?
De ce rămâi mereu?