Spre lumină

Recviem

Mă biciuie-ntrebarea
Unui amurg pierdut,
Îmi copleșește zarea,
Mă-ntorc iar în trecut.

Scântei din amintirea
Vieții ce n-a mai fost,
Îmi tulbură menirea
De visător anost.

Căci nu mai simt chemarea
Fierbinte de-altă dată,
Când ceața se ridică
Şi fruntea mi-o dezmiardă.

Străin sunt eu de lume,
De lumea omenească,
Cuvântul mi-este cale
Şi-l las să mă domnească.

Găsesc soluția nulă,
O folosesc fictiv,
Şi-o fac cu multă silă...
Un gest ostentativ.

Îmi sângerează ochii
Cu focuri aurite,
Urlând mi se sting cerbii
În şoapte prăfuite.

Mă biciuie-ntrebarea
Unui amurg pierdut,
Să-ascult iarăși chemarea?
Să o aud... mai pot?