Salvatorul meu [Yaoi +18]

Inceputul

 Noaptea se lasase de mai bine de cateva ore iar aleea pe care paseam era luminata doar de stalpii ce erau plasati din loc in loc. Nici o masina nu trecea, nici urma de pas de om inafara de mine. Aleea de langa parc era complet pustie. De ce oare alesesem si eu sa merg tocmai in aceasta directie.

 Imi simteam trupul tot mai greu iar  frigul parka imi inlantuia oasele facand fiecare pas sa fie tot mai dificil. Era iarna. Toiul ierni , ca sa fiu mai exact. Tot peisajul din jurul meu era acoperit de albul zapezii ce continua sa cada din bolta cereasca.

 Dupa tot prin ce am trecut… Dupa toate sacrificiile pe care le-am facut… Oare aici imi este dat sa sfarsesc?

 Nu cred ca trupul meu mai e capabil sa mai inainteze mult de vreme ce sangele se grabeste sa imi paraseasca trupul prin multiplele zgarieturi ce imi brazdeaza pielea. Lovitura pe care o primisem la cap imi dadea o ameteala foarte cunoscuta . Ma invatasem de mult timp cu genul acesta de senzatie. Oare ce facusem eu in viata anterioara de eram pedepsit asa in aceasta?  Da. Eu sunt genul acela de persoana care crede in existenta unor vietii anterioare.

  Incepea sa imi fie tot mai greu sa imi misc picioarele. Poate ca de vina era lipsa de sange sau frigul naprasnic. Nu imi puteam da seama care este cauza, dar stiam ca nu mai pot inainta mult din cauza ca , pur si simplu, nu ma mai simteam in stare sa fac asta. Obosisem! Obosisem sa ma tot lupt cu soarta mea cruda. Totusi, de fiecare data cand ajungeam intr-o situatie ca asta, imi aminteam pentru cine induram totul. Pentru mama mea bolnava si pentru a-mi apara surioara. Oricand as prefera sa fiu eu cel lovit si chinuit in locul ei. Stiind ca ea poate sa mearga sa se bucure de viata imi era deajuns incat sa pot suporta aceste dureri ingrozitoare. Chiar daca stia ce mi se intampla… Chiar daca era constienta de tot… Am convins-o sa isi vada de viata si sa se comporte ca si cum nimic nu s-ar intampla.

 Doamne, te rog, ajuta-ma sa scap viu ! Sa trec si peste aceasta noapte! Te rog , Doamne, salveaza-ma de la moartea ce simt ca ma paste! Mai e asa putin pana cand voi reusi… voi reusi sa scap definitiv de acest chin si sa pot sa imi traiesc viata ca orice tanar de varsta mea. Vreau sa imi vad si eu de viata mea ca un om normal. Asa ca , te rog, te rog din tot sufletul, Doamne, nu ma lua l-a tine de acum ci ajuta-ma sa depasesc si cumpana asta ca sa pot sa imi duc planul la bun sfarsit. Macar pana ma voi asigura ca mama si sora mea sunt in siguranta. Dupa ce ele vor fi bine atunci ma poti lua la tine Doamne.

 Poate ca era zadarnic sa ii cer Lui ajutorul de vreme ce el hotarase ca merit o astfel de pedeapsa in viata mizerabila ce o am. Totusi eu cred in El. Cred pentru ca ma mai salvase de atatea ori din situatii asemanatoare. Daca a facut-o inainte… De ce nu ar face-o si acum?

  Privirea incepuse sa imi devina incetosata , iar picioarele nu pareau sa mai asculte de mine simtind cum mi se moaie. Nu am fost in stare sa mai fac decat vreo doi pasi pana cand am cazut in zapada alba de langa unul dintre stalpii ce era support becului a carui lumina cadea peste mine. In jurul meu culoarea alba, imaculata, a zapezii deveni rosie, patata. Reusisem sa imi dau seama de nuanta asta, desi cu greu.

 O umbra acoperi lumina becului. Oare asta era moartea? Chiar daca ma temeam tot am vrut sa vad astfel ca ochii mei s-au indreptat spre silueta ce imi tinea umbra. Nu parea a fi o silueta care sa semene cu cea caracteristica mortii.

 – O Doamne! Ce ai patit! Slava Domnului ca te-am gasit! Rezista! O sa fie totul bine! Vocea alarmata ce se auzi imi aduse acel sentiment de liniste in suflet. Nu avea cum sa fie silueta morti de vreme ce imi zicea ca o sa fie totul bine. Poate ca era un inger trimis de El sa ma ajute.

 O caldura am putut simti inconjurandu-mi trupul. Nu mai eram pe acel pat rece facut din zapada.

– Trebuie sa te duc la spital! Cuvantul acela. ,,Spital’’ . M-a facut ca inima sa imi bata nebuneste iar ochii sa mi se mareasca . In acea clipa toata senzatia de ameteala se evapora ca si cum nu ar fi fost niciodata prezenta. Spitalul era ultimul loc in care vroiam sa ajung. Daca voi ajunge acolo mama va avea de suferit. Trebuie sa o protejez!

 – Nu! Te rog! Nu ma duce la spital! Te rog! Am spus ragusit reusind sa ii prind gulerul hainei cu o mana. Puteam sa vad ca apelase un numar pe telefon. Nu ! Nu puteam sa il las sa ma duca la spital! Trebuia sa ii inched gura, dar nu ma simteam in stare de nimic. Trebuia! Trebuia sa il opresc! Cu gandul asta am ramas in cap chiar daca in fata ochilor nu mai puteam zari nimic decat un negru infinit.