Zâmbete cu suspine

Capitolul 9

Acum stătea în camera ei. Toată casa era cuprinsă de somn, mai puțin Elis. Nu era obosită, nici nu-i era foame...Era doar dezamăgită de ea însăși. Nu doar ca își necăjise părinții, ci și pe Denis.
Mâine era aniversarea lor, dar nu avea șanse să aibă loc. Sigur tatăl ei avea alte planuri.
Nu a mai durat mult și Elis a adormit.

Câteva ore mai târziu se iviră zorile iar fiind sâmbătă, familia Popescu avea obiceiul să doarmă mai mult. Fiecare se odihnea mai mult după o săptămână de muncă sau scoală.
Însă Elis cum nu dormise toată noaptea, acum s-a trezit mai ușor.
Știa că nu e corect să plece de acasă, dar și-a tras un halat pufos peste pijamalele largi care îi atârnau și a iesit afara. Fiind răcoare avea un ceai în mâini care o încălzea.
Privea cum începe agitația din oras, desi era ora 8:00. Apoi în toată agitația aceea îl văzu pe Denis care era pe bicicletă.

Elis: Ooo.. Nu! Nu nu nu, nu trebuie să mă vadă...Frate! Unde mă ascund acum?...Prea târziu, perfect.

Denis trecea exact prin fața casei lui Elis. Cand ajunse în langa Elis cazuse de pe bicicleta, privirea lui prea concentrată la fată l-a făcut să cadă.
Elis își lăsă ceașca de ceai pe iarbă, nu văzuse alt loc mai bun și fugi la Denis.

Elis: Denis! Dacă păteai ceva? Oh Doamne...M-ai speriat rau!
Denis: Adică? Neata! (se scutură de praf)
Elis: Uite! Știu că ești supărat pe mine. Știu că nu ti-am răspuns la niciun call sau mesaj.
Știu că azi e ziua noastră cea mare! Și mai știu și că atât mai rău ca oaia din dimineața aceea!
Dar există pentru toate o explicație! Pe cuvant!

Denis era omul acela înțelegător, care indiferent că îi greseai într-o măsură mai mare sau mai mică putea să te ierte și să se comporte de parcă nu ar fi avut loc.
Știa că îl deranjase comportamentul lui Elis din ultima vreme, dar mai știa că Elis e pierdută în nori și că e doar un adolescent cu minte de copilaș.

Denis: Nu trebuie să te scuzi. Nu-mi doresc explicația Elis, e în regulă!
Și...nu arăți mai rău că în dimineața accea  (râde)

Elis se simți rușinată pentru prima data în fața lui Denis.. Tipul ăsta o înțelegea, ba chiar o accepta și o făcea să se simtă bine.

Elis: Am să-ți spun cum stau lucrurile, dar fi atent. Am făcut o prostie de la care nu mă iert.
Sunt speriată în privința la ceea ce o să se întample....Si acum părinții vor să fie siguri ca o sa îmi primesc pedeapsa. Nu știu dacă o sa mai am acces la telefon și nici dacă o să mai ies.

Denis se uita cu îngrijorare la fată.
Denis: Nu înteleg...
Elis: Promit că o să întelegi. La multi ani! Te prețuiesc! Iartă-mă!
Elis îl îmbrățișa pe Denis strâns și începu să fugă, în casă plângând, timp în care îșî ținea de pijamale. 
Denis nu apucase să o liniștească, și când ea l-a strâns în brațe, el nu a facut-o... pentru că nu știa că urma să plece. Dimineața începea să nu mai fie asa rece. Razele soarelui atingeau vârfurile caselor. Denis își ridică bicicleta de pe gazonul din fata casei lui Elis și cu priviri lungi spre locuința ei, plecase.
Elis îl privea pe Denis cum plecă, din camera ei de sus, de la fereastră. Cu regrete nespus de multe, cu gemete si plânsete Elis voia să creadă că încă nu l-a pierdut pe Denis. Ea vedea altfel de cum vedea Denis relația lor de BFF.