Viata nesfarsita

Capitolul 1

"Oamenii pretuiesc din ce in ce mai putin ceea ce li se ofera gratis, in special viata. Nu multi reusesc sa se descopere in intregime, chiar daca au impresia ca stiu totul despre ei, ca pana la urma, sunt ei, dar se inseala. Multi oameni cred ca o viata le ajunge ca sa isi descopere calitatile si defectele, dar nici nu stiu ca acestea se schimba, poate, intr-o alta viata. Nu am vrut sa zic asta, dar totusi are doua intelesuri foarte adevarate." imi ziceam eu cand deodata gandul mi-a fost spulberat de vocea stridenta a mamei mele:
- Sue, iar visezi cand trebuie sa iti faci temele?!
- Ma gandeam la rezolvare, mama!
"Nu inteleg de ce de fiecare data mama trebuie sa imi faca observatie pentru orice mica greseala. Si eu imi dau seama cand gresesc si cand nu... mai bine sa nu o judec, o sa fiu si eu in situatia ei."
Stateam la biroul din camera mea, cu teancurile de carti care ma incolteau si parca radeau de lasitatea mea pentru scoala. Ma infiora gandul ca trebuie sa invat la materii pe care nu le pot intelege, ca as putea fi pedepsita de mama mea pentru notele mici de la scoala. Cred ma simteam mai bine daca era si tatal meu. A murit cand eu aveam trei ani, mama mea nu mi- a povestit niciodata despre el, cu toate ca eu imi dadeam seama ca sufera. Nu stiu de ce a murit si intotdeauna am avut un sentiment ciudat ca mama mea imi ascunde ceva despre el. Eram hotarata sa aflu adevarul in cel mai scurt timp. Consideram ca sunt destul de mare, la 13 ani ca sa tin piept realitatii crude cu care ma confruntam si o retraiam in fiecare seara, inainte sa adorm. De ce durerea trebuia sa se amplifice in fiecare noapte, de ce nu puteam fi si eu un copil ca toti ceilalti si de ce mama imi ascundea ceva? Aceste intrebari pe care mi le puneam adesea ma determinau din ce in ce mai mult sa le aflu raspunsul. Fiecare lacrima care mi se prelingea pe obraz ma intarea si ma motiva, dar nu stiam cu ce sa incep... si astfel adormeam in fiecare seara, cu lacrimile intiparite pe fata mea. Visam chipul sters al unui barbat si singurul amanunt pe care il puteam distinge era un cerc ce se facea din ce in ce mai mic, incolacindu-se in jurul unei stele, cusut pe haina bleu a barbatului. Ma trezeam infricosata, dar totodata semnul acela imi lasa impresia ca o iubire parinteasca ascunsa imi vorbeste, stiam ca are legatura cu tatal meu, dar eram aproape sigura ca nu era el barbatul pe care l-am visat, simteam asta. Dupa ce ma trezeam imi reluam programul zilnic, atat de plictisitor. Imi fac temele si invat doar dimineata, plec spre scoala (cand pasesc in cladire am grija sa incep cu dreptul, ca sa imi mearga bine toata ziua). Scoala mea nu este foarte primitoare, nu exista flori, copaci, ci doar o alee lunga, gri, care este considerata de catre elevi aleea cumplita pentru ca este singurul despartitor intre lumea libertatii, fara reguli, unde trebuie doar sa ai grija de tine si taramul regulilor, fara nicio abatere, unde toti elevii sunt la fel, iar singura diferenta este clasa din care provine fiecare. Cand intru in scoala, am un sentiment ciudat ca trec prin numeroase transformari, in cadrul scolii sunt cu totul alta persoana. De obicei, sunt o fire sociala, dar la scoala ma limitez doar la doi prieteni foarte buni: Emma si Jack. Emma, fata de 14 ani, este cea mai jucausa si optimista fire pe care am intalnit-o vreodata, de aceea imi place sa fiu prin preajma ei si Jack un baiat cu totul special, de 14 ani, foarte glumet si mereu visator.
Profesorii sunt foarte severi si unii chiar ne trateaza cu prea multa superiotate. Sunt o fire non-conformista, imi plece sa ies din anonimat, de aceea am fost pedepsita de multe ori si tocmai de aceea nu prea imi place scoala. Intr-o zi insorita de primavara, pe cand ma aflam la scoala, la ora de geogeafie isi face aparitia o fata bruneta, tunsa scurt, cu niste ochi sticlosi, albastri, de inaltime medie, avand un aer de superioritate. Se indreapta cu pasi mari si hotarati spre banca Emmei care nu ajunsese inca la scoala. Se asaza fara nicio problema, uitandu-se in jur sa vada daca a observat cineva gestul ei maret, dar toti colegii mei se purtau normal, discutand fiecare cu colegul lui de banca. Ma ridic repede de pe scaun, dar ceva ma determina sa ma asez la loc, fata aceea nu imi inspira prea mare incredere, iar privirea ei spunea multe despre ea: aroganta, increzuta, parvenita si egoista. M-am gandit ca ar fi bine sa o astept pe Emma, poate ea va lua atitudinea potrivita. Fata necunoscuta isi scosese cartile necesare orei de geografie. Mi se parea ciudat, o eleva noua care sa stie orarul si mai mult decat atat sa aiba si materialele necesare, dar aceasta nu era problema majora, cel mai mult m-a surprins comportamentul ei intr-un loc necunoscut, cu oameni necunoscuti. Intre timp Emma a intrat pe usa clasei, vesela ca intotdeauna, sarind de pe un picior pe altul si zambind la mine. Si-a aruncat ghiozdanul pe scaunul sau, ca de fiecare data cand se grabea sa imi povesteasca ceva, fara sa observe ca fata straina s-a asezat in locul ei.
-Hey! Nu m-ai vazut! Nu ti-e rusine sa arunci ghiozdanul chiar pe fiica directoarei? O sa platesti pentru asta! tipa fata.
-Scuzati-ma, adica scuza-ma, chiar nu te-am vazut, fac asta in fiecare dimineata. Imi pare nespus de rau! spuse Emma umila.
-De ce ii vorbesti asa? Nu observi cum se poarta? Crede ca daca este fiica doamnei directoare ne poate controla cum vrea ea?! Eu iti sugerez sa-ti recapeti locul in banca pana nu e prea tarziu! am spus eu, mai mult soptind.