Legături Motorii

Capitolul I

Nici Craiova nu mai este ce-a fost și, ca să te miri puțin, da, Craiova a fost ceva, cândva. Mă rog, oamenii din orașul ăsta mediocru...
Era 11 Septembrie – o zi călduroasă, aparent, în ciuda perioadei de toamnă ce ar trebui să dea nuanțe de gri peisajului ce trebuia ușor, ușor să moară.
Încă puțin și începea liceul, că na, la noi, începea și el în a doua săptămână de școală. Prima era mai mult de funky, să te lauzi la colegi cu ce ai făcut, să mai bagi o caterincă, frumos, frumos, ce pot să spun, români adevărați.
Începea liceul, da, eram în curtea școlii, cu niște colegi, semi-buni prieteni, pot spune. Știi, erau genul ăla de persoane care îți erau prieteni ca să mai ciupească și de pe la tine câte ceva. Hai să nu îi jignim spunând cuvinte imorale, totuși.
Instant, din senin, apare un grup de fete, clasa a IX-a, erau boboace, se părea.
Prin grupul ăla de fete, sincer, nu erau cine știe ce la aspect, dar apărea o fată. Era clar mai mare decât boboacele, părea de vârstă cu mine, nu pot s-o descriu în cuvinte, însă voi încerca.
Era splendidă, era ca o sursă de aur neacoperită până acum și neexploatată de nimeni, ca o sursă de oxigen pe planeta Mercur. Arăta ca o zeiță, un chip angelic, curat și fin. Ochii erau ca smaraldul dornic să sclipească în lumina soarelui ce își făcea simțită prezența în acea zi monotonă de septembrie.
Era Ea, atât pot să spun, parcă o căutam de o viață și nu o găseam, iar acum îmi apăruse în cale.

Trecând peste bâza făcută de colegi, îmi fac curaj să mă duc la ea.
— Bună...
— Hey!
— Eu sunt Seby.
— Diana, încântată de cunoștință!
— Ești nouă pe aici?
— Nu chiar, sunt în clasa a XII-a. Tu? Ce clasă ești?
— Eu sunt a XI-a.
— Uu, frumos, peste un an ai și tu bacul, să înțeleg.
— Da, dar nu-mi fac probleme, zice Seby zâmbind către Diana.
— Entuziasmat văd.
— Da! Diana...? Pot să-ți spun ceva?
— Desigur.
— Ești foarte frumoasă și te-ai îmbrăcat minunat, îți stă foarte bine.
— Mulțumesc, zice Diana cu un zâmbet rușinat către Seby.
— Auzi? Ai vrea să ieșim la un suc după ceremonie?
— Aa... după, da, de ce nu?
— Ok, îmi dai și mie Instagramul tău?
— Da, uite.

Hmm, totul frumos până acum, nici nu mă așteptam, a decurs exact ca în filmele alea romantice de proastă calitate la care plâng toate fetițele de zece ani.
Mă, dar ce-i drept, am reușit, eram extrem de încântat că mă văd cu ea după rahatul ăsta de ceremonie plictisitoare.
Aveam în cap numai „Diana, Diana, doamne, ies cu ea, ești prost?!”.

Urmează să mă întorc la grupul meu de ofuscați.
— Oo, fratele Sebică, puță mică, ia zii boss, bagi și tu ceva în priză în seara asta?
— Du-te bă în căcat, vrei și tu? Mori de oftică, orfanule?
— Da bă, sunt fiert pe urâta ta cu ochi de siameză.
— Mai taci bă, milogule.

Frumos, după cum ziceam, ofticați și frustrați, cum erau ei de obicei, nu se schimbaseră și nu se vor schimba niciodată. Asta e felul lor de a fi, se hrănesc cu prostie și bullying.
Și când omul vrea și el ce poți avea doar tu, începe să arunce cu noroi, știi cum e.
Muream de nerăbdare să mă văd cu ea, rupsesem Instagramul în două uitându-mă, până s-a terminat ceremonia, non-stop pe profilul ei.