Legături Motorii

Capitolul IV

Ziua plecării Dianei a sosit mai repede decât mi-aș fi dorit. Dimineața era gri și mohorâtă, parcă în acord cu starea mea de spirit. Am ajuns la casa ei devreme, cu intenția de a petrece ultimele clipe împreună înainte de a se urca în mașina care o va duce la București.
Am găsit-o pe Diana în camera ei, împachetând ultimele lucruri. Când m-a văzut, a lăsat totul și a venit să mă îmbrățișeze, lacrimile curgându-i pe obraji.
- Seby, mi-e atât de greu să plec... spuse ea, vocea tremurându-i.
- Și mie, Diana. Dar știu că vom găsi o cale să facem asta să funcționeze. Nu voi lăsa nimic să ne despartă.
Am stat îmbrățișați câteva minute, fiecare încercând să își găsească curajul de a face față acestei despărțiri. Părinții ei au intrat în cameră, anunțând că este timpul să plece. Am ajutat-o să-și ducă bagajele la mașină, iar în timp ce încărcam ultimele valize, simțeam cum inima mea se rupe în bucăți.
Ne-am spus "la revedere" printre lacrimi, promițându-ne că ne vom suna și scrie în fiecare zi. Când mașina a pornit, am rămas pe trotuar, urmărind cum se îndepărtează, cu sentimentul că o parte din mine pleca odată cu ea.
Zilele următoare au fost grele. Fără Diana, totul părea lipsit de culoare și sens. Încercam să mă concentrez la școală, dar gândurile îmi zburau mereu la ea. Îi scriam mesaje și ne sunam în fiecare seară, dar distanța era un obstacol greu de suportat.
Într-o seară, după o zi obositoare la școală, am primit un mesaj de la Diana care mi-a rupt inima:
"Hey, Seby. Am avut o discuție serioasă cu părinții mei. Ne vom stabili definitiv la București. Îmi pare atât de rău, dar nu știu cum vom reuși să menținem relația la distanță. E atât de greu..."
Am citit mesajul de mai multe ori, încercând să înțeleg realitatea cruntă a situației. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am sunat-o imediat, dar vocea ei era distantă și plină de tristețe.
- Seby, nu vreau să te rănesc. Te iubesc, dar nu știu dacă putem face față acestei distanțe. Mi-e dor de tine în fiecare zi, dar e atât de greu...
- Diana, te iubesc și eu. Știu că e greu, dar sunt dispus să lupt pentru noi. Te rog, nu renunța la noi.
Am simțit cum lacrimile îmi inundă obrajii, dar încercam să-mi păstrez calmul.
- Seby, te rog să mă înțelegi. Poate e mai bine să luăm o pauză. Poate într-o zi, drumurile noastre se vor intersecta din nou.
Nu am mai putut să spun nimic. Liniștea dintre noi era asurzitoare. În cele din urmă, ne-am spus "adio" și am închis telefonul, simțind că am pierdut ceva de neînlocuit.
Lunile au trecut, dar durerea nu dispărea. Am încercat să mă distrag cu prietenii, cu școala, dar gândul la Diana era mereu prezent. Îi scriam din când în când, dar răspunsurile erau din ce în ce mai rare.
Într-o zi de primăvară, am primit un plic de la Diana. Înăuntru era o scrisoare și o fotografie cu noi doi, zâmbind fericiți într-o zi de toamnă, cu câteva luni înainte.
"Dragă Seby,
Știu că a fost greu pentru amândoi și îmi pare rău pentru durerea pe care am provocat-o. Te voi purta mereu în inima mea. Ai fost prima mea iubire și nimic nu va schimba asta. Sper ca într-o zi să ne reîntâlnim și să ne amintim de vremurile frumoase pe care le-am petrecut împreună.
Cu drag, Diana."
Am citit scrisoarea de nenumărate ori, lacrimile curgându-mi pe obraji. Știam că trebuia să o las să plece, să își trăiască viața, dar amintirea ei va rămâne mereu în sufletul meu. Închizând scrisoarea, am știut că trebuie să merg mai departe, dar Diana va rămâne mereu o parte din mine.