Moștenirea lui Andrei - Epilogul gardianului

1 - Așteptări ...

Mă urc în mașină și mă las cu capul pe scaun... În sfârșit am terminat, am reușit, am luat examenul ...

Magna cum laudae...

Pff.... Pentru mine nu înseamnă nimic, dar pentru ai mei va fi o bucurie imensă. Nu pun preț pe genul ăsta de lucruri, dar se pare că ai mei o fac. Moștenirea genetică e de vină, toți cei care s-au născut în familia mea au făcut ceva măreț la un moment dat...

Eu nu... Eu sunt doar de umplutură...

Mai toți de prin familie au fost fie prin armată, fie vreo gardă de corp, unchiul Bodhi agent Interpol și tot așa. Și apoi vin eu... Bezeaua, cum îmi spun verii mei, mezinul, cel mai mic din familia Militaru.

Deși tata ar fi vrut să mă vadă absolvind academia militară, eu am ales medicina. Mi-am dorit să vindec cu mâinile iar acum am puterea să o fac. De luna viitoare încep rezidența la Spitalul Fundeni, am emoții cât pentru o mie de ani. Bunicul mi-a spus că semăn mult cu mama lui, care era medic psihiatru. Eu am ales chirurgia cardio-vasculară, m-am gândit că mă reprezintă cel mai bine deși am învățat pe rupte. Totuși, am avut noroc cu un medic chirurg care l-a operat și pe Luca, unchiul meu. M-a luat sub aripa sa și m-a învățat o grămadă de lucruri. Înainte de a muri m-a pus să jur că nu voi cădea pradă sistemului, că nu mă voi lăsa dezumanizat și că voi avea grijă de fiecare pacient ca și cum este unic.

Încerc să fac asta... să nu dezamăgesc pe nimeni. Mi-am ales propriul drum, de asta sunt mândru. Dar fără să vreau, am acel sentiment, că ceva ... nu merge. De parcă viața mea ar trebui să meargă în altă direcție, iar eu mă încăpățânez să o tot îndrept spre ce vreau eu.

Dar, în seara asta voi petrece. Ies cu colegii să sărbătorim și apoi o să mai văd ce fac cu deciziile serioase.

Ca de obicei ne întâlnim la Lorca, în Centrul Vechi. Eu sunt întârziatul grupului, mereu. Nu sunt punctual deloc, recunosc, alt defect care mă face aparte în familia mea.

-Oooo, domnule doctor, ne onorați cu prezența, în sfârșit! râde de mine un prieten.

-Hai, salut! Credeați că nu mai vin?

-Nicidecum... am crezut că dormi... după toată perioada asta, clar e cel mai bun lucru de făcut.

-Frate, aș dormi trei luni... Nu mai pot... Mă bucur că am reușit  să scăpăm de examen, parcă sunt al om acum... zice Marius.

Aici îl aprob... azi bem dar mâine... mâine dormim buștean.

-Deci, continuă Gabriel. Avem un chirurg, un generalist și doi neurologi. Deja țara este salvată! De luna viitoare, România este cu un pas spre progresul absolut în medicină!

-Da, cu Mike sigur... ăsta repară inimile pe care o să le frângi tu!

-Hei, dacă mă făceam ginecolog, mai ziceam... Dar așa...frâng doar ce nu se vede... glumește Marius.

-Cu mintea e cel mai greu, frate!

Râdem cât ne țin plămânii pentru că acum putem, suntem liberi. După jumătate de oră eram rupți de beți și ne amuzau orice replici, proaste, deșucheate... orice.

La plecare abia ne mai țineam pe picioare așa că am sunat-o pe Lale, verișoara mea, să vină să mă culeagă pentru că eu nu eram în stare de nimic.

De dimineață, bineînțeles că niciun remediu nu putea să îmi șteargă durerea de cap... pe care o meritam. Am băut ca disperatul, fără măsură.

Lale trânti ceva prin bucătărie și m-am trezit înjurând ...

-Futu-i cănile vieții... n-ai vrea să te potolești?