Moștenirea lui Andrei - Epilogul gardianului

16 - Andrei

-Alex? merg eu speriat către ea. Alex, ce e? Ce s-a întâmplat?

Ajuns lângă ea o privesc și observ lacrimile din ochi.

-Iubito, mă sperii, ce e cu tine?

-C...c...

Nu poate rosti cuvintele iar eu sunt deja panicat și inima mea bate repede.

-Alexandra, uită-te la mine! Iubito, mă sperii... Ce s-a întâmplat? o întreb din nou, de data asta calm, serios și mângâindu-i obrajii.

Ea ridică în dreptul feței un băț de plastic și realizez în câteva secunde ce este...

-Noi... tt...tu... mă bâlbâi eu.

Lacrimile ei curg deja pe obraji și doar dă din cap afirmativ. Mă las pe genunchi și o cuprind de mijloc, sărutându-i burtica... sărutându-mi pentru prima oară copilul...

Începem să plângem amândoi, îmbrățișați și fericiți...

Nu avem încă cui să împărtășim această minune dar nici nu trebuie... Este minunea noastră și nu ne trebuie martori la fericire....

*******************************************

-Andrei! Vino la masă! răsună glasul suav și cristalin al Alexandrei în toată curtea.

Încerca să jongleze cu tava și să se țină și pe picioare dar am sărit în ajutor ca un erou, sărutându-i obrajii. Ea se îndreptă de spate recunoscătoare și mă urmă. Andrei veni repede, așa cum o făcea de fiecare dată, atras de vocea mamei sale pe care o adora. Rămân blocat când îl văd cum trage de scaun și o ajută pe Alexandra să se așeze, apoi o sărută pe obraz și se apleacă lângă burtica ei și îi dă un pupic surorii lui...

Îmi dau lacrimile și îmi amintesc cum, cu 5 ani în urmă, am făcut același gest când am aflat că el avea să vină în viața noastră, așteptat, dorit... iubit din prima clipă. Iar acum suntem din nou binecuvântați și gata de o nouă aventură.

Alexandra m-a făcut fericit, m-a conștientizat cât de prețioasă și cât de fragilă este ea. Avea nevoie de iubire, de liniște, de un bărbat care să i se dedice trup și suflet... și asta am devenit pentru ea, chiar dacă a trebuit să mă distanțez de familia mea.

Nu regret, pentru că așa am putut să am grijă de ea și de fiul meu, fără să mă mai implic în dramele familiei mele. În anii ce au urmat, problemele s-au ținut lanț. Valentin, fratele unchiului meu le-a făcut tot felul de măgării, i-a hărțuit, i-a amenințat... Toate din ură... Pentru că el fusese lăsat la o parte.

Eu m-am retras la timp... Mă bucur de viața pe care o am și chiar dacă sună egoist, nu mă implic.

M-a surprins totuși că după atâta timp, Lale m-a căutat într-o zi, apărând la ușa noastră. Eram șocat să o văd, schimbată, alături de Ko, care crescuse măricel.

-Bună... șopti ea.

Mi s-au înmuiat picioarele instant. Emoția a pus stăpânire pe mine în câteva secunde.

-Bună... ce faci aici? întreb eu emoționat vizibil.

-Am fost în zonă... zâmbi ea timidă.

-Nu serios... râd eu.

-Trebuie să vorbim... Am nevoie de un sfat... spune ea privind spre Alexandra.

Fetele s-au îmbrățișat și s-au așezat în grădină. Copiii s-au împrietenit din primul moment.

-Cum e pe acasă? sparg eu liniștea.

-Uhm... păi, noi doi suntem în continuare oile negre, nu suntem bine văzuți...