Mike, un băiat simplu, fără aptitudini speciale, crescut în pluș, fără griji și fără să cunoască viața cu adevărat. Dar cu dorințe ascunse... bolnave ar spune unii...
Kiki, o fată cu o multe probleme și cu multe secrete.
Lale, o enigmă... sufletul p...
Ne-am ascuns recunosc, dar nu de tot, ci în Johannesburg. Fratele meu ne-a pus la dispoziție casa bunicului său, și așa nelocuită. Ghani trebuia să ajungă în două săptămâni, dar tatăl ei a fost de acord să se mute în România și să înceapă acolo o nouă viață, în vila noastră de la Constanța.
Îmi dau seama ce sacrificiu a făcut dar mă bucur că ea va fi în siguranță.
Alexandrei îi priește viața de aici, s-a împrietenit cu vecinii și deja avem invitații la grătar în weekend.
Deși gândul îmi zboară din când în când la Lale și la copil, încerc să îl alung cât de repede pot. Mi-am promis asta când am ales să stau departe de ea. Și nu este drept față de soția mea, la urma urmei.
Durerea noastră cea mai mare o simțim când ne gândim la copilul pierdut. Mă ucide să văd suferința Alexandrei în fiecare lună, când își dă seama că nu a rămas însărcinată. Și mi se pare că este vina mea, pentru că prin felul meu de a fi am făcut-o să creadă că îi este inferioară lui Lale. Știu că asta simte și tocmai de aceea am ales să nu mai țin legătura cu ea, chiar dacă dorul mă ucide.
Deși a trecut mai bine de jumătate de an de când suntem aici, nu am încă puterea de a sta de vorbă cu cineva din familie. Andu mi-a trimis fotografia cu mine și cu bebelușul lui Lale,Kō. Un nume ciudat dar dacă lor le-a plăcut, asta e. Am ascuns fotografia de Alexandra pentru că nu voiam să îi fac rău, dar nici nu am putut să o șterg. Pentru că mă simțeam legat de bebeluș ca de ceva sacru și mai priveam din când în când fotografia surprinsă atât de bine de Andu...
Lale mi-a scris de câteva ori, dar nu i-am putut răspunde.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Între timp, la un spital de aici a apărut un post și unul dintre vecini m-a căutat să îmi spună că pot aplica. Îmi doream să revin în sala de operații dar nu știam dacă voi face față. Spre seară am hotărât să vorbesc cu Alexandra, să văd ce părere are ea.
Am căutat-o prin mai multe camere dar nu dădeam de ea. Nici la telefon nu răspundea și am început să mă îngrijorez.
După lungi căutări, am găsit-o în salonul dinspre grădină, pierdută în gânduri.
-Alex...? Ești bine?
-Da...
-Ce faci aici? Te căutam de ceva vreme...
-E frumos, e liniște... Mă gândeam...
-La ce? o întreb cuprinzând-o în brațe.
-La noi...
-Îîîmmm.... sună bine... zâmbesc eu.
-Mike... Nu așa...
-Dar cum? întreb și o sărut pe frunte.
-Mă gândeam că este liniște, suntem împreună...
-Îhâm...
-Și... pentru prima oară în viață mă simt fericită... Adică, cu adevărat...
