Endless love

8. Negru

                                                  ***

 Ed's POV. 

             Am ezitat sa raspund invitatiei la dans. Daca e ceva pe lumea asta la care ma simt total pe langa si inconfortabil, cu siguranta este dansul. Dar daca refuz, nu o mai pot cunoaste deloc. Ma priveste putin insistent, ceea ce ma face sa ma ridic de pe canapea destul de repede. Ma indrept catre ea, timp in care arunc o privire grabita, aproape disperata, pe tinuta mea. Un tricou negru pe sub o camasa la fel de neagra, inteligenta miscare, imi spun ironic. Cu siguranta ma va intreba daca tin doliu. Ridic privirea si ii zambesc instinctiv. Aud, undeva in spate, rasul deja enervant al lui Logan.

              In doi pasi grabiti ajung in fata ei. Imi zambeste entuziasmata, ca o fetita de cincisprezece ani in fata primului ei set de make-up. Ma ia de mana si, uitandu-se in ochii mei intunecati, imi pune cealalta mana dupa gat. Eu imi pun mana pe spatele ei, gol, o rochie decupata de amintiri uitate cu forta. O oaza in desert e pielea ei goala, in mijlocul acelui material negru din care e confectionata rochia. O urma de speranta pentru un om aflat in plina cadere. Un prim indiciu ca am gasit comoara ascunsa in orasul asta si in idealurile mele. Ne miscam incet pe ritmurile impuse de melodie. Se lasa usor pe mine, moment in care ii simt iarasi parfumul. Mana mea sta la baza spatelui ei si pot simti cu usurinta cand se incordeaza. Cred ca o face dinadins. A trecut un minut, iar noi nu am schimbat niciun cuvant. Incepe sa chicoteasca. Asta ma face sa ma simt stanjenit. Sunt un dansator groaznic. Probabil rade ca deja am calcat-o de trei ori si mi-am cerut scuze de cinci ori. Respiratia mea greoaie se simte chiar in urechea ei, ceea ce o face sa tresara constant. Ne lasam purtati unul de altul, nu de ritm, nici macar nu suntem aici pentru melodie, stim asta amandoi. Dansul e doar un pretext, ma rog, daca ma intrebi pe mine, este cel mai prost pretext.

         -Ma exciti, domnule! si rade incet, ascunzandu-si fata in pieptul meu. Nu, scuza-ma, nu…am baut putin, iarta-ma. Nu asta am vrut sa zic, scuze. Nu sunt asa. Voiam sa spun ca respiratia ta, in urechea mea ma…gadila. Da, gadila, asta era cuvantul.

         -Ok! Nu stiu exact cum sa raspund la asta.

         -Nu raspunde, doar uita ca am spus asta. Suntem imbracati in negru amandoi.

          -Da, am observat. Frumoasa coincidenta.

          -Nu exista coincidente. Esti in New York, aici nu pot exista coincidente. Doar destin. Tu esti tipul de la spital, nu?

          -Da..abia acum ti-ai dat seama? Ii spun pe un ton dezamagit.

          -Aaa, nu, nu. Ba da. Scuze, dar nu pun pret pe lucrurile care nu ma intereseaza. Bine, de multe ori ceea ce ma intereseaza se rezuma la mine si la pantofi. Sa stii ca daca vom vorbi maine, voi fi altfel. Am baut putin acum si tind sa ma las descoperita si sa ma indragostesc usor.

         -Iar asta inseamna…?

         -Nimic, doar ca sunt o fire naiva atunci cand sunt chiar eu. Atat inseamna. Dar noroc cu orasul asta si cu locul meu de munca, fiindca de cele mai multe ori uit cine sunt eu. Am nevoie sa ma regasesc, dar ma trezesc in fiecare dimineata si singurele momente in care sunt eu, sunt cele in care trag draperiile si ma uit pentru cateva momente pe geam, la oras. Atunci simt ca traiesc. Imi e dor sa fiu naiva. Imi e dor de mine. Imi lipsesc multe, chiar daca, chiar acum, cu varfurile degetelor, atingi un material scump.

           Si-a infipt unghiile in spatele meu si capul ei si-a gasit odihna pe umarul meu. Nu mai era demult muzica, eram ghidati de povestile noastre. Ce ritmuri incurcate. Suntem doi nebuni ce danseaza fara muzica, in mijlocul unui bar din inima New York-ului, intr-o noapte alba, plina de zapada care ne acopera si incalzeste.

           -Stii ca nu mai canta muzica demult, nu? I-am spus incet, aproape soptit.

      Mi-a pus degetul pe buze si a spus:

          -Hai sa fugim de aici! 

 

                                                                                         ***

 

                    Elsa's POV.

 

                                Aerul cald, alcoolul, vocile oamenilor care rasuna printre cercuri dense de fum de tigara, toata inghesuiala de aici ma ametesc si in acelasi timp sunt singurele vinovate pentru gafele pe care tocmai le-am facut “Ma exciti domnule” inteligenta replica, scumpo! Nici nu vreau sa imi amintesc cat de prost am dat-o apoi cu “gadilatul”.

   Ii simt mainile tot mai stranse în jurul meu. Nu stiu daca realizeaza, dar ma tine intr-o stransoare aproape disperata, ca a unui om care incearca sa se agate de un scop, oricat de banal, care sa il tina în viata. Cand ma gandesc la increderea cu care vorbeste, la aerul usor arogant care ii ghideaza gesturile si la zambetul lui aproape permanent ironic, imi vine greu sa cred ca cei doi ochi care ma privesc acum ii apartin cu adevarat. 

   Mi-a povestit crampeie din viata lui, pe care le ascultam mai mult sau mai putin, pe care le intelegeam mai mult sau mai putin, buzele lui isi descoseau povestile atat de aproape de obrazul meu, de parca ma invitau sa ma rasfat in carnalitatea dulce a unui sarut, care nu are sa se intample vreodata. Acum muzica s-a oprit, ori acum s-a oprit si pentru mine, insa nu vreau sa ma eliberez din stansoarea asta atat de placuta. In soapta, ma intreaba daca stiu ca muzica nu mai canta. Spiritul lui de observatie nu isi are niciun rol aici si totusi, cu regret, imi desprind mainile din jurul gatului sau. Ii simt parfumul pe incheieturile mele si dintr-un impuls nascut din nebunie, o nebunie care nu imi sta in caracter, ii fac o propunere greu de refuzat. Un zambet larg ii lumineaza privirea.

 – Haide! Si plina de curaj il prind de mana si pornesc inaintea lui printre scaunele imprastiate din jurul nostru. Ma urmeaza indeaproape, desi pentru un moment am crezut ca miscarile mele sunt prea bruste, si ma intreaba razand ce am de gand sa fac. In toata graba mea imi intorc totusi privirea catre el cu intentia de a-i raspunde, insa gropitele din obraji imi atrag atentia. Cine ar fi crezut? Le-a ascuns cu maiestrie intreaga noapte si abia acum mi le descopera in toata splendoarea si dragalsenia lor. Asa mai imi aflu si eu slabiciunile. Nu apuc sa ii raspund cand piciorul meu se loveste de scaunul lui Logan, care nici nu-mi observa neatentia, fiind prea absorbit de povestile sotiei lui.

Scarlett ne priveste pe amandoi si ridicand o spranceana parca ne dojeneste:

 – Ma mir ca v-ati amintit de noi! Apoi incepe sa rada, uitandu-se cu subinteles la Logan.

 – Nici nu am uitat. Ii raspund zambind fortat, apoi afisand figura unui om suferind, le spun intr-un mod cat se poate de teatral ca nu ma simt bine, ca e prea cald, ca e prea mult fum, ca una, ca alta si ca in concluzie, trebuie sa plec cat se poate de repede. Il strang de mana pe strainul, prietenul… sau mai bine zis pe EL, care tresare parca trezit din somn, apoi cu o generozitate rara se ofera sa ma conduca acasa.

   Bineinteles, intrand intr-un joc copilaresc, eu refuz, el insista, Scarlett se ingrijoreaza iar cand Logan se ofera personal sa ma duca acasa, accept desigur prima oferta.

   Ne luam amandoi la revedere si plecam in graba, eu inainte iar el in spatele meu aranjandu-si fularul. Odata iesiti din cafenea aerul rece ne taie respiratia. Zgarie-norii se inalta impunatori prin jocul haotic al fulgilor de nea, iar claxoanele rasuna insistent de pretudindeni. Valuri de lumini colorate se rasfrang peste multimi de oameni care tremura sub suflul de gheata al Manhattan-ului. Privesc zecile de reclame stridente insirate peste tot, care par mereu sa fie diferite atunci cand le privesti pentru a doua oara, apoi ma uit laEL. Inca e ocupat cu fularul ala.

- Lasa-ma sa te ajut! 

   Ii aranjez cu o usoara teama fularul iar mainile mele, aproape inconstient, raman pe materialul albastru, ca si cand ele ar fi bariera dintre noi, locul in care se sfarseste prezenta mea si locul in care incepe prezenta lui. Totusi, inca respiram amandoi acelasi aer.