Endless love

10. Sarutul

                                                  ***

     Ed's POV. 

                       Am pielea patata de cerneala de ani buni. La ce bun? Cateva premii si cativa bani? Unde-mi sunt noptile pierdute si , mai ales, unde s-au ascuns zilele insorite vandute de toti idiotii astia la fiecare colt de strada, pe fiecare panou publicitar? Toate astea, unde le mai gasesc acum, cand sunt pierdute, probabil ingropate de ceva timp? Stii, sub petele astea de pe piele gasesti durere. Uneori, in noptile ca asta, cerneala se spala si ramane doar durerea. Atunci deschid laptopul si incep sa-mi torn acid pe piele. Asa incep sa scriu. Mi s-a spus ca fara sacrificiu nu voi castiga nimic si nu am vrut sa ascult pana cand am cazut de pe cladiri cat Empire State de mari. Si e al naibii de greu sa te ridici apoi, asculta-ma! Asculta-ma cand iti vorbesc! Asculta-ma! Macar tu…macar acum. Ti-am strans cam tare mana in a mea, cand am gandit asta si te-am vazut holbandu-te la petele de cerneala. Sunt un om anti-social, vorbesc prea des cu mine. Sunt sigur ca ti-ar fi placut sa auzi asta. Dar la ce bun? Nici nu ai vreun motiv sa-ti pese, plus ca nu vreau mila ta, nici macar admiratia. Ma poti auzi cum tip de aici? Din adancuri? Din mine…? Normal ca nu poti, cine esti tu daca nu una printre multe altele la fel? As fi vrut sa te intalnesc in alt moment al vietii mele. Atunci cand eram naiv si puteam iubi cu usurinta orice fiinta imi starnea anumite interese, la fel cum o faci si tu. Dar s-a mai intamplat. Poate ma voi indragosti din nou si poate vei pleca, fiindca asa se intampla mereu. Asa s-a mai întamplat. Nu vreau ca mama sa-mi sarute venele crestate inca o data. Ai vazut doar petele de cerneala, nu si ce este sub ele. Vreau sa ma vindeci. Dar poti face asta? Imi placi din toate punctele de vedere si vreau sa imi apartina fiecare atom al tau, dar nu sunt deloc sigur ca ai tu vrei asta si nu sunt deloc sigur ca tu ma vei salva. E prea greu, aici, cu mine. Cu siguranta as fi fost un bun cuceritor daca as fi avut de-a lungul vietii curajul sa spun ceea ce gandesc. Dar nu il am nici macar acum. Eu m-am refugiat in scris, am reusit sa transpun ceea ce gandesc pe foi si in scenarii. Sunt un om timid, de aceea m-am apucat de scris. Probabil ma uit in gol si crezi ca nu te ascult, dar asa vorbesc eu cu mine. Am auzit tot ce ai spus si esti penibila cand ocolesti subiecte si nu ma intrebi direct.

          -Nu, nu am prietena. I-am raspuns grijuliu, ca sa nu interpreteze ceva gresit.

           -Ah, nu asta voiam sa spun. Iarta-ma, daca te-am facut sa te simti prost!

           -Stai linistita! E imposibil sa ma simt cum nu am fost niciodata.

     Ma simt de parca nici nu am vorbit eu.

            -Esti si modest, am impresia. si a zambit elegant, un zambet care-mi lipsea de mult.

            -Asa-i? Mi-am muscat buza si am pus mana dupa gatul ei.

        M-a privit cu ochii ei mari, plini de povesti pe care abia astept sa le descopar. Povesti despre ea, copilarie, visuri, declinuri, parinti, iubiri si sex. Ma simt confortabil cu ea. Am mai simtit asta doar cu o singura persoana, dar trecutul trebuie lasat in urma, asa spun toti, dar nimeni nu reuseste. Pe mine ma inspira. Ea ma inspira si imi da curaj. E greu ca un las, care se ascunde in spatele cuvintelor, sa prinda curaj in prezenta unei persoane.

            -Mi-ar placea sa scriu despre tine, i-am spus degajat, fara sa ma gandesc la consecinte.

           -Nu, nu ti-ar placea.

           -Ba da. Dar si tu scrii. Tu despre ce scrii?

          -Eu nu scriu…

          -Ok, nu-mi spune. Ai fulgi de nea pe gene, ma lasi sa te sterg?

          -Da, dar ai grija cu machiajul, te rog!

      Bineinteles ca am fost neindemanatic, ca de obicei, si nu stiu ce e aia grija de machiaj, dar am sters, in asa fel incat sa nu se mai vada nici fulgii de nea, nici rimelul imprastiat.

      Suntem la intrarea in Chrysler Building, cu luminile deasupra noastra, ca doi actori principali, intr-un moment cheie al piesei jucata pe Broadway sau intr-un teatru important. New York-ul astepta un semn de la noi, il simteam amandoi cum clipeste o data cu noi si cum ne apropie mai tare decat orice dorinta. Simteam fulgii cum cad si se topesc pe fata mea calda si puteam simti cum cicatricile de pe venele mele pulseaza. Nu exista fluturasi, ca in povestile frumoase, doar goluri in stomac, la fel ca atunci cand stai in cada, cu o lama in mana si te gandesti ce a insemnat totul, daca drumul trebuie sa se desparta aici sau sa se duca inainte, daca lama va taia pe lung sau pe lat. M-as putea pierde prin ochii aia, jur. M-as putea cauta si regasi de fiecare data. Ca si cum acolo va fi mereu locul meu. In ochii ei va fi acasa. Vantul bate in rafale si te-am strans la pieptul meu. Luna s-a ascuns dupa cladiri si ne lasa doar noua momentul. O sa luam noi toti laurii, noi doi si New York. In departare, o femeie isi aprinde tigara si ne priveste atunci cand traverseaza strada.

      Eu ii simt buzele ei reci cum le acopera pe ale mele, calde intotdeauna si pare ca si-au gasit cel mai comod loc, acolo unde se simt complete. Are gust de sare si litere, ai nopti implinite si zori de zi de vara si mirosul unor lenjerii proaspat trezite din somn, cu noi incolaciti prin ea. Cu mine in ea. Atat de complet. Eu si ea. New York-ul si zapada. Bonnie si Clyde. Mama si tata. Buzele mele si buzele ei. Totul pare complet si la locul sau. Acasa.

      Ne-am uitat cateva secunde unul la altul, fiecare avea buzele umezite de celalalt. Am zambit amandoi, in acelasi timp aproape.

             -Inca mai vrei sa bem  ciocolata calda?

             -Desigur!

            -Dar eu beau cafea.

            -Am cea mai buna cafea acasa. Haide!