Endless love

3. A fi si nu a fi

                        Din multe puncte de vedere nu sunt omul pe care ti-ai dori sa il ai in preajma. Nu sunt ca diminetile linistite de duminica in care soarele isi face simtita prezenta timid prin raze care strapung fereastra precum niste sabii si nici nu am intotdeauna parfumul frantuzesc de croissante cu unt, de cafea sau de fericire. De cele mai multe sunt ca dupa amiezile capricioase de toamna, cand stai in pat cu geamurile larg deschise si sunetele se scurg in jurul tau iar stropii de ploaie isi dau intalnire cu pamantul. Daca aa fi un parfum, as fi ploaia. Nu sunt mult asteptata prima zi cu soare de primavara si nici o zi calduroasa de vara. Sunt mai degraba ca o usa uitata deschisa in toiul iernii, cand gerul de afara iti ingheata respiratia, sunt ca noptile care te gasesc treaz la ora patru si ca diminetile care vin mult prea devreme. Tristetile mele apar cu aceeasi exactitate a anotimpurilor. Ar fi impropriu sa spun ca sunt eu, cand nu stiu de fapt cum sunt. Nu sunt diminetile lungi in care poti sa motai in pat, ci mai degraba sunt alarma care te smulge cu brutalitate din bratele viselor, ca zilele in care vremea de afara iti da toate motivele sa fii fericit, dar nu esti. M-am imaginat de multe ori cum stau intins in pat, si ea vine la mine imi sopteste cuvinte dulci cum o facea ea de obicei, cand eram suparat. Cum ma joc cu parul ei atat de matasos si stralucitor, de culoarea ciocolatei, care miroase a parfum de flori. O vad cand inchid ochii, o simt mereu cand respir e in permanenta cu mine, imi curge prin vene. Vezi tu, n-as putea niciodata sa-ti explic cum era ea. Poate daca ai fi intalnit-o, o vedeai altfel. Ai fi fost de acord ca e frumoasa, cu buze pline si roz, sa te strapunga parfumul ei de flori, dar n-ai fi inteles niciodata cum am privit-o eu. Caci eu o priveam prin ochii unui indragostit si atunci mi se parea cea mai frumoasa femeie din lume. Dar sa-ti descriu tie cum era, nu pot. Cuvintele m-ar limita, n-as putea nicicand sa te fac sa intelegi ce insemna ea pentru mine, “frumoasa” mi se pare oricum fad si lipsit de consistenta, sa spun ca era “fascinanta” e mai mult un cliseu… desi da, era pur si simplu fascinanta, vulnerabila si sigura pe ea in acelasi timp, avea un fel de a fi care iti lua ochii, simpla ei prezenta te facea sa uiti ca ar mai fi fost si altcineva in jur. Ramaneai buimac numai privind-o si nu stiai ce ai in fata ta: un copil slab si innocent sau o femeie in toata firea, nu stiai ce ai vrea sa-i faci, sa o iei in brate si sa o protejezi sau sa rupi hainele de pe ea? Avea cel mai frumos zambet si nu atiu altii ce au vazut la ea, dar eu de ochii ei tristi m-am indragostit. Era o contradictie, un mister, si pentru mine tocmai asta o facea atat de speciala.

      Cand am cunoscut-o mai bine aveam sa aflu ca imaginea asta perfecta doar atat era, o imagine. Era un copil nesigur deghizat in femeie fatala, in ea se ascundea cel mai trist suflet pe care il intalnisem vreodata, era neincrezatoare, slaba, ezitanta, singura. Nu ii placeau oamenii cu toate ca se invartea printre ei ca pestele in apa si nici nu-i lasa sa se apropie de ea, desi nu vazusem om care sa aibe mai multa nevoie de afectiune. N-am inteles-o niciodata. Sa ai nevoie de caldura, dar sa stai in intunericul propriilor ganduri, sa iti fie foame de iubire, dar sa o refuzi cand cineva vrea sa ti-o ofere. In ea zaceau contradictii una peste alta, imi lumina privirea cu cel mai frumos zambet, ca imediat sa o vad cazuta in cea mai adanca depresie, ba ma cauta sa o iau in brate, ba ma respingea, nu avea incredere in nimeni si trist este ca nici macar in ea. Nu ii placea sa ii spun ca e frumoasa… ai mai auzit asa ceva? O femeie care sa nu vrea sa auda ca e frumoasa? O irita asezarea asta de cuvinte, o incomoda, o vedeam cum se fastaceste si intoarce privirea de parca i-as fi adus cea mai mare jignire dintre toate. Asta era marea drama a vietii ei: ca oamenii nu vor vedea dincolo de un ambalaj frumos, ca se vor opri in fata ei si o vor admira precum un tablou intr-o galerie de arta, ochii le vor fi furati pe moment, dar apoi ii vor intoarce spatele si vor pleca uitand in scurt timp de ea. “Nu-mi spune asta si tu”, ma ruga cu o voce ragusita, aproape un scancet, evitandu-mi privirea. Foarte rar se uita in ochii mei, in ochii oricui, probabil pentru ca stia si ea cat de transparenta ar fi in felul asta. Am inteles, in cele din urma, ca ii era frica sa nu o las. Ca frumusetea e trecatoare, iar daca eu, la fel ca restul, tot asta as fi iubit la ea, atunci si iubirea mea s-ar fi dus odata cu tineretea ei. Durerea mea este ca n-a avut incredere in mine, incat sa ma lase s-o iubesc cat merita si nici macar in ea, incat sa creada ca ar putea fi iubita. A plecat cu gandul ca asta e singura cale ca iubirea mea sa nu dispara: sa mi-o amintesc aaa frumoasa, cu zambetul copilaresc si cu miscarile de femeie sigura pe ea, incantătoare cu zambetul ei strangaresc sau misterioasa, cu privirea tulbure si cufundata in linistile ei coplesitoare. Intelegi tu… frumusetea era pentru ea un blestem, era dezgustata de cei din jur, de inconsistenta lor, dar se dispretuia mai mult pe ea insasi pentru ca nu se considera demna de a fi iubita. Nu isii gasea locul nicaieri, iar cand i-am reprosat intr-o zi ca de ce mai sta printre ei, daca ii dispretuieste atat, s-a uitat la mine inexpresiv si mi-a spus ca sunt si eu ca restul, asa ca n-am cum sa inteleg. “Nu-mi plac oamenii, ii detest. Dar de mine insami imi place si mai putin, ma cunosc atat de bine, incat am ajuns sa ma urasc. Asa ca prefer compania lor decat pe a mea. Ii invidiez cand ii vad cat sunt de superficiali, aa vrea sa fiu si eu la fel, tanjesc sa fac parte din lumea lor, asa ca merg de mana cu ei in ape pana la glezne. E mai sigur asa, decat sa ma inec in mine.” Nu am inteles-o niciodata, pana la urma nu mai conteaza cum a fost ea. A plecat asa de rapid, dupa 3 saptamani in care am incetat sa mai mananc, sa nu dorm, sa nu vorbesc cu oameni din jurul meu chiar si cu Jess, sa plang in liniste, sa stau inchis in camera mea, sufletul ma doare atat de tare, nu pot sa o scot din capul meu, stau pe podea cu usa de la balcon larg deschisa, privind cum ploua, Elsa iubea vremea asta. Ati vazut filmele alea in care oamenii, ca sa se razbuna mai trag niste gloante in cadavrul dusmanului lor, desi stiu ca este mort? Ei bine, oricate gloante ai descarca in cadavrul unei iubiri pierdute, n-o sa-ti potolesti setea si suferinta. 

                                                         ***

       -Elsa, ce faci acolo? o intreb si merg pe balcon. O gasesc zambind se uita la cer si chicoteste. Esti bine? o intreb.

       -Sunt bine, Ed! imi zice ea. Hai aici. imi zice si arata spre locul de langa ea. Merg cu pasi mari spre ea, o ridic si imi zdrobesc buzele de ale ei. 

       -Ce faci Eduard? intreaba ea serioasa dar cu o privire amuzata. 

       -Imi sarut iubita. Tu? ii zic amuzat.

       -Eh, si eu imi sarut iubitul foarte protectiv. imi zice ea. Imi mijesc ochii.

       -Da iubito? o intreb.

      -Da iubitule. imi raspunde.

      -Hai in casa, o sa racesti! ii zic.

      -Ti-am zis eu, Ed sunt bine aici. imi zice si arata spre locul unde a stat cu cateva minute inainte. 

      -Te rog? ii zic si fac ochii de catelus. 

      -Fie. imi zice si isi da ochii de un albastru deshis peste cap. 

     -Te iubesc! ii soptesc. Zambeste la auzul cuvintelor, dar nu imi zice nimica doar ma prinde de mana si ma duce spre patul ei. 

      -Dormi! imi zice ea serioasa. 

      -Nu. 

      -Oh, ba da Ed! Vreau sa mai lucrez putin la articolul pe care trebuie sa il predau maine dimineata. imi zice.

      -Pot sa stau doar? Nu o sa scot niciun sunet. ii zic si zambesc ca un copil mic.

      -Bine. Cu asta se intoarce si merge spre biroul ei plin cu carti si la mijlocul ei se afla un laptop, se aseaza si il deschide. Nu a mai scos un sunet de ore intregi, o vad cum isi pune capul usor pe birou si adoarme. Ma ridic din pat merg spre ea, nu dormea, statea cu ochii deschisi, am vazut cum o lacrima ii cade din coltul ochiului.

    -Elsa! Ce e? o intreb ingrijorat si ma pun in genunghi langa scaunul pe care sta ea. Isi ridica capul, se ridica usor de pe scaun si se asteaza langa mine. 

  -Te iubesc atat de mult Ed! imi zice ea si isi duce mainile in jurul gatului meu.

   -Dar de ce plangi? o intreb si imi bag capul in scobitura gatului ei.

   -De fericire, nu am crezut vreodata ca am sa te iubesc atat de mult! imi zice ea in soapta. Zambesc la auzul cuvintelor. O iubesc atat de mult, nu imi vine sa cred ca fata intunecata care uraste lumea din jurul ei. Mi-a zis ca ma iubeste. Domane, chiar a facut-o.

                                                                    ***

           A fost momentul in care mi-a zis cat de mult ma iubeste, nu a mai facut-o pana atunci. A fost cel mai frumos moment din viata mea, sa aud cuvintele alea de la ea, de la fata rece si inchisa in ea. O iubeam atat de mult, si acum o fac din tot sufletul. Privesc in continuare cum stropi ating pamantul rece, ochii ma ustura de la atata plans, daca as adormi, iar as visa ingerul meu, si nu vreau sa intalnesc cei mai frumosi ochii din lume.