Endless love

9. Zapada

                                                 ***

     Ed's POV.

              Am deschis usa pe care scria mare „Hard Rock Cafe” acoperit de o coronita de Craciun plina de fulgi de zapada si luminite. Am lasat-o pe ea sa iasa prima, in timp ce fularul imi atarna foarte aiurea, aproape atingand podeaua. Scartaitul zapezii este usor anihilat de zgomote mai mari, precum zgomotul produs de claxoanele taxiurilor galbene sau tipetele celor care se joacă cu zapada in mijlocul celui mai frumos oraa din lume. Unii nu au habar cat sunt de norocosi, imi spun. Taxiurile în numar mare ma fac sa ma gandesc la Ahmed. Oare ce face arabul pasionat de Sinatra si Armstrong? Oamenii astia lasa tot la mana destinului. Seamana cu un gest mediocru si facut pentru cei slabi, dar au ajuns atat de departe aaa. Cladirile astea imense au fost facute pe principiul: Daca se poate, facem! Nu exista al doilea gand aici, primul este cel mai bun. Instinctul nu inseala si ziua de maine e abia maine, nu trebuie sa te gandesti la ea de astazi pentru ca pierzi ce se petrece in prezent. Poate e timpul sa gandesc si eu aaa. Poate asta este visul american, naivitatea. Poate ar trebui sa cred ca fata asta ma poate vindeca si ma poate intelege. Poate chiar ma va vedea cum sunt, dar cum sa vezi o arhitectura impresionanta cand este acoperita de iedera de ani buni, iar acum, iedera este acoperita si de zapada. Timpul inseamna tot. Nu asa se gandeste in New York. Doar pe Wall-Street, incerc sa ma conving vorbind cu mine.

              Dar s-au rupt toate firele mintii mele anapoda, toate introspectiile si metodele de psihanaliza, atunci cand i-am simtit ei mâinile in jurul gatului meu, pentru a-mi aranja fularul, lasat haotic la gatul meu in speranta ca se va aranja singur. Doar ma cred un artist. I-am zambit, fiind luat prin surprindere. Asta este primul semn instinctiv, care se declansează animalic, fara nevoia ratiunii, pe care-l inveti traind printre oameni falsi. Cand esti surprins, placut sau neplacut, zambesti. Cand esti trist, zambesti. Cand pierzi, zambesti. Nu e deloc ceva motivational si optimist cum vrea sa sune, doar o alta metoda de a-ti ascunde adevaratele sentimente in fata oamenilor pe care nu ii lasi sa te cunoasca. Eu zambesc asa cum cameleonul isi schimba culoarea si aa vrea sa fiu trist cu ea, as vrea sa o las sa ma cunoasca, dar daca as fi trist ar crede ca ceva nu este in regula sau ar incepe sa puna intrebari. Zambesc.

                  Se spune ca te simti confortabil cu o persoana atunci cand poti imparti linistea cu ea. Noi am tacut minute bune. Ea era captivata de fulgii de nea si de fularul meu, iar eu de reclamele luminate si de faptul ca New York-ul nu doarme niciodata. Fie ca este ora doisprezece la pranz sau ora patru dimineata, orasul asta respira si e ca un bulevard al oamenilor cu vise mari, cu povesti si lacrimi ascunse printre zambete. Bine, recunosc, sunt captivat si de fundul ei. Ma simt bine cu ea langa mine, probabil nici nu va afla asta vreodata, iar maine dimineata ma voi trezi cu chef de scris, gandindu-ma la ea, iar ea se va imbraca gandindu-se la cum am dezbracat-o eu, dar niciunul dintre noi nu va mai avea contact cu celalalt. Ne-am sarutat minute in sir. Nu, nu in realitate, ci uitandu-ne unul la altul. Da, se poate. La fel cum saruti fata draguta din metrou in fiecare dimineata, care citeste cartea ta preferata si care iti zambeste, dar nu ai curajul sa o intrebi cum o cheama sau cat este ceasul. Sau cum saruti la prima vedere. Atunci cand ea se aseaza la masa, în fata ta, pentru prima oara, in Hard Rock Cafe si nu poti face nimic decat sa te holbezi la ea, printre fumul de tigara si mirosul intepator de scotch.

              -Nu a mai nins de mult asa frumos pe aici! Zapada o sa ascunda toata mizeria din oraa si va sufoca cu alb tot griul de pe aici, pana si oamenii. Aici nu e nimic alb sau negru, doar gri. Uita-te la tine. Promitator, daca ti-ai sterge zambetul ala fals de pe fata. Iarta-ma, dar esti altfel, nu te poti integra usor. Pot citi asta pe chipul tau. Aa vrea sa-mi povestesti multe. Te-as asculta cu placere.

             -Nu prea am ce sa povestesc. Viata mea nu este interesanta. Am luat o mana de zapada si i-am pus-o in palma. Asa suntem si noi, ca zapada asta.

             Sunt puternic si rece acum. Am doar o slabiciune, sunt foarte incantat de ea si deja imi imaginez multe lucruri. Daca ii voi spune despre mine, ma voi transforma in ceva minuscul si usor de citit, ma voi pierde in palma ei si ma voi scurge printre degete, la fel ca si zapada pe care i-am pus-o in palma.

                Elsa's POV. 

                 Imi place tipu’, de ce sa mint? Se invaluie in mister apoi ma atrage cu zambetul asta. Ma intreb de ce nu vorbeste mai mult despre el, de fapt nici nu vreau sa o faca, astept doar sa imi descopere un singur amanunt, sa imi linisteasca o usoara teama apoi sa ma alerge pe strazile astea interminabile pana in Rockefeller Center, sa ma sarute acolo, in fata bradului, in timp ce toti curiosii se uita pe furis la noi. Ar putea la fel de bine sa-mi intoarca spatele chiar acum “Visezi prea mult fetito!”. Dragule, stiu ca filmele care imi fura zambete si lacrimi aproape seara de seara nu sunt reale, stiu ca nu traiesc într-o lume ideala si mai stiu ca tu nu esti aici ca sa ma salvezi. Cred ca tu esti cel care trebuie salvat. Aa vrea totusi sa-mi spui ca drumurile nu-ti sunt incurcate de nicio dama cu ochii verzi, spune-mi ca singurul lant care te tine e cel  pe care tu singur l-ai construit din toate temerile cu care iti hranesti monstrii. Iti cer sa fii singur si inca nu simt vreo urma de egoism. Ceva din mine imi spune ca zambetul tau mi se cuvine.

   Copil naiv si visator mi-ai udat mainile cu zapada asta, dupa ce m-ai mintit ca viata ta nu e interesanta.

    Privesc picaturile de apa cum isi croiesc drum printre degetele mele. Apoi dispar, lasand in urma doar amintirea a ceea ce-au fost. Poate are dreptate, asa suntem si noi, ca zapada asta. Ii prind mainile intr-ale mele, fara sa-i intalnesc privirea ina. 

 – Scrii? il intreb cu aceeasi satisfactie pe care o are un copil atunci cand isi gaseste cadoul pentru ziua lui ascuns in dulap. 

 – Ce te face sa crezi asta? ma intreaba surprins, constient ca i-am aflat secretul.

 – Sarutul cernelii e mai pacatos ca orice ruj rosu. Se imprima direct pe piele, fara sa se opreasca mai intai pe gulere. Oricum, stai linistit, nu voi spune nimanui, dar merit o rasplata pentru minutioasa joaca de-a detectivul, nu crezi? il intreb zambind larg.

 – Rasplata? Ma intreaba incruntat si usor suspicios.

 – Ce frumos ar fi sa aflu caror randuri se datoreaza petele de cerneala de pe degetele tale… ii spun apropiindu-ma de el si ridicandu-ma pe varfuri pentru a-i ajunge mai aproape de ureche.

 – Mai vedem. Raspunde scurt si sec, facand un pas înapoi.

    Se pare ca imi joc cam prost catile, desi mereu m-a atras ideea de a fi iubita unui artist. Fara sa mai fortez inutil nota, inaintam pe trotuarul ingust, calcand cu grija, de parca pavajul ar sta sa se sparga sub pasii nostri. Fulgii mari, greoi se odihnesc pe fularul lui care ii acopera gatul. Ridicandu-mi putin privirea ii observ zambetul, arma letala pe care o foloseste inca inconstient, apoi ochii in care i se reflecta luminile din vitrine. Priveste mai mereu in sus, captivat fiind de maretia orasului, desi totul e acoperit de zapada el pare sa inteleaga arhitectura cladirilor. De fapt, nici nu cred ca e nevoie sa vezi un lucru in claritatea detaliilor sale, e suficient sa ii cunosti forma. 

    Frigul incepe sa isi faca prezenta simtita si ma bate deja pe umar intrebandu-ma “incotro?”. Ma uit la noul meu prieten si observ ca se ascunde in fular. Ma opresc brusc. Observandu-mi gestul, se opreste si el, nedumerit.

 – Ce-ai de gand, straine? Eu una am inghettat de ceva timp.Ii spun pe un ton usor amuzat. N-ai vrea sa mergem undeva? Cat sa ne mai incalzim, nu de alta. Totul e cam aglomerat si obositor pe aici, nu-ti surade o ciocolata calda? Te invit la mine si stai fara griji am ganduri pasnice, n-aa vrea sa iti supar iubita… ii spun precipitat. 

    Ma priveste in gol, fara sa schiteze vreun gest, iar eu care ziceam ca imi joc CAM prost cartile…