My Happy Empty Heart (Larry Stylinson)

Capitolul 5 ''Colour my sky''

Primul obiect ce mi-a căzut în priviri a fost tubul neatins ce stătea pe noptieră. Am luat tubul cu droguri, îndreptîndu-mă spre baie, am luat un pahar ce stătea pe raftul superior lîngă oglindă, apoi am scos 2 pastile din tub aruncîndule pe ambele peste cap. Mi-am privit reflexia în oglindă: arăt oribil. Aveam ochii injectaţi, faţa roşie şi inundată complet în lacrimi, cearcănele nu lipseau de sub ochi, iar buzele mele erau uşor întredeschise şi uscate. Am început a ţipa din adîncul plămînilor, la durerea ce zăcea de ani buni în mine, durerea ce mi-o provocase Lou..

Mă doare tot, pentru că  am pus inimă, dragoste, viaţă, încredere, vis, în ceva inexistent, şi ştiu că durerea şi rana ce creşte în mine nu va dispărea, niciodată. Ea mereu va exista, mereu vor exista acele urme, cicatricii pe suflet, numite amintiri, mereu vor creşte acele speranţe, numite gînduri, acele gînduri numite speranţe.

Am lovit cu putere oglinda, aceasta făcîndu-se în zeci de cioburi, am început a arunca tot ce se afla în baie, ţipînd pentru a mă elibera măcar puţin de durerea ce-mi mocneşte în interior şi cea ce mă consumă zilnic. Mi-am mutat corpul rapid în cameră, ea în cîteva clipe devenind un dezastru total. Mă simţeam aiurea şi obosit- obosit de realitate. Calmîndu-mă puţin , mi-am aruncat corpul violent pe patul dezordonat, simţindu-mă amorţit în totalitate şi gol.

Nimicul la care mă puteam gîndi în momentul ăsta era atît de apăsător în mintea mea, chiar dacă nu exista în realitate. Din omul fix şi concis, am devenit dintr-odată o adunătură de sentimente care se lovesc cap de cap şi în cele din urmă formează monstruozitatea de om de care pînă şi eu sunt dezamăgit total. Mă învinovăţesc pentru fiecare sentiment de dragoste pe care l-am simţit şi emanat incontrolabil pentru Louis, chiar dacă el nu a observat. Mă învinovăţesc pentru fiecare lacrimă scursă în fiecare noapte , şi cel mai mult mă învinovăţesc şi urăsc faptul că şi-n ultimul ceas, în care el alege să-mi distrugă ultima speranţă, şi îmi frînge inima, lovindu-mă, eu, tot continui să-l iubesc, continui să-l vreau doar al meu, cu toată fiinţa mea. Şi nu cred că aş putea să nu-l iubesc vreodată.

"Harry? Eşti acolo?" aud o voce disperată de după uşă. Corpul meu era mult prea amorţit pentru a face vreo mişcare sau o altă acţiune. Nu mă pot mişca, vorbi însă puteam clipi, respira, plînge şi gîndi raţional. Sunt pe moment mort iar asta îmi satisfăcea orice sentiment.Lupt. Împotriva cui lupt? A mea? Nu ştiu. În interior sunt deja mort, pe dinafară mor lent. Ca o gaură neagră, sufletul meu absoarbe tot ce-i mai rău, chinuindu-mi trupul şi consumîndul fără pic de milă.

"Harry! Răspunde-mi!" aud vocea lui Niall, acompaniată de nişte bătăi puternice. Nu mişcam şi nici nu schiţam nimic pe faţa mea, de parcă ea ar fi paralizată şi incapabilă de a face vreo mişcare.

"Harry!? Deschide! Mă auzi? Nu fă ceva prostesc!" aud iar vocea lui ce-mi răsuna în cap. Privirea îmi era aţintită pe tavanul, el fiind de un alb pur, ca o lumină, spre care nu reuşesc să ajung, indiferent de ce aş face. Cel mai aiurea e că în starea mea în care mă aflu, vreau să mor, dar însă nu pot, pentru că lumina nu-mi aparţine. Am toate motivele să mă cred un fel de glumă a naturii, un mecanism biologic lipsit de mijloace de adaptare , aterizat experimental într-un mediu străin, rece, în care urma să-mi stabilească rezistenţa duritatea şi emoţiile.

"Harry! Deschide! Te implor!" aud iar vocea lui Niall. "Li! Zayn! Lou! Harry deschide!" ţipă el puternic şi rugător, dar nu puteam ajuta cu nimic.

"Harry!" pe fundal apăru o altă voce, asta fiind al lui Liam "Harry!" aud iar şi iar numele meu răsunînd în timpanul meu.

Să gîndim logic, cui îi pasă de mine şi viaţa mea? În general, ce mai e şi viaţa? Pare atît de nesemnificativ dar care totuşi prezintă o urmă de importanţă. E acel moment în care nu pot să-l definesc, decît fiind ca ceva superficial şi indispensabil, ceva ce ne-am obişnuit să trăim, şi să simţim. Nu mai înţeleg ce simt acum, de fapt nu simt nimic, aici e problema. Cum pot fi atît de rece pe moment, cînd se pare că cuiva îi pasă de mine. Cum de nu simt nimic acum cînd iubirea vieţii mele mi-a aruncat fără pic de milă sau regret cuvinte ce prezintă durere. Cum de nu simt nimic, chiar absolut nimic? E posibil aşa ceva? Cred că acum, drogat nu realizez greutatea lor şi nici măcar nu mă chinui să-mi pierd energia cu astfel de amănunte.