Sunt iubirea ta

Capitolul 1. Douăzeci de minute

Mâine este ziua în care împlinesc 18 ani. Da. Pot spune că devin majoră și chiar dacă nu mă gândesc la avantajele pe care practic le voi dobândi cu această ocazie, avantaje pe care toate prietenele mele au ținut neapărat să le enumere destul de des în ultima săptămână, mă bucur totuși că acum nu mai sunt un copil - cel puțin în acte.

Chiar dacă părinții mei nu mă mai consideră de mult un copil, tata uitând practic de existența mea atunci când am intrat la cel mai bun liceu din țară. Poate că exagerez puțin dar așa am simțit când am vorbit cu el în prima mea zi de liceu și mi-a spus: "Ești tot ceea ce mi-am dorit să fi și sper să nu mă dezamăgești în următorii patru ani." Nu știu dacă trebuia să-mi spună atunci lucrurile astea dar știu că a fost prima oară când am simțit că pentru el eu nu mai sunt fetița cu codițe blonde pe care o ținea de mână atunci când o ducea la grădiniță.

Apoi a fost episodul cu mama. De fapt nu a fost doar un singur episod. Au fost mai multe. Ea mă duce în fiecare zi la școală cu mașina. Este un drum de maxim 20 de minute. 20 de minute în care vorbim, de fapt mai mult ea vorbește. 20 de minute în care îmi spune, fără să-și dea seama, că eu nu mai sunt un copil. Și acum îmi amintesc discuția pe care am avut-o când m-a dus prima oară la școală. Plecasem mai devreme de acasă pentru că nu știam exact cât o să facem pe drum. Am urmărit-o cum privea ceasul la fiecare semafor pe care îl întâlneam, cum își lua repere și cum analiza fiecare intersecției prin care treceam. Făcea toate astea în timp ce vorbea.

- Ai emoții? m-a întrebat la un moment dat.

- Nu, am răspuns repede deși simțeam un nod mare în gât.

- Este normal să ai, îmi spune ignorând nu-ul meu. Și eu am avut emoții în prima zi de liceu, continuă ea fără să-i pese prea mult de prezența mea. Nu cunoșteam pe nimeni și mai eram și o antisocială convinsă. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Am fost singură o perioadă destul de lungă și apoi am regretat. Dacă aveam mai mult curaj în prima zi și dacă mi-ar fi spus cineva că toate persoanele din jurul meu simt același lucru ca și mine poate că totul ar fi fost mai ușor.

În momentul acela nu am luat în seamă cuvintele ei și nici nu i-am dat de înțeles că aș fi auzit ceva. Abia când am intrat pe poarta școlii și am privit în jurul meu am realizat că avea dreptate. Din loc în loc, pe lângă grupurile zgomotoase formate din elevii vechi, care se agitau și povesteau diverse întâmplări din vacanță, vedeai și persoane singuratice. Persoane care se simțeau la fel de emoționante ca și mine. Nu am avut curajul să mă apropii de cineva atunci, dar m-am bucurat în sinea mea că nu sunt singură.

Următoarele zile au decurs la fel ca prima. Ea vorbea iar eu tăceam. A acceptat tăcerea mea în toți acești trei ani așa cum a acceptat multe alte lucruri pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut dar pe care trebuia să le fac. Orice mamă în locul ei nu ar fi acceptat. Nu cred că există pe lumea asta o persoană mai blândă, mai răbdătoare și mai înțelegătoare decât mama mea. Este un om deosebit și o mamă specială. Nu i-am spus niciodată lucrurile astea dar sunt convinsă că ea știe, chiar dacă nici atitudinea și nici tăcerea mea nu i-au dat de înțeles asta.

Cred că mama și-a dat seama din prima zi că eu nu voi participa la discuția-zilnică-mamă-fiică lucru pe care a ținut neapărat să mi-l spună chiar a doua zi:

- Aș vrea să te împaci cu ideea că următorii trei ani aceste 20 de minute le vom petrece împreună și indiferent dacă îți place sau nu, eu nu o să tac. Tu poți să faci absolut ce vrei în timpul ăsta. Să mă ignori, să asculți muzică, să citești, să te strâmbi la mine, orice ai tu chef, iar eu o să vorbesc.

Nu am spus nimic. Doar am privit-o mirată încercând să-mi dau seama de ce a spus trei ani în loc de patru cât durează în mod normal liceul. Poate nu a luat în calcul vacanțele și astfel a ajuns ea la trei ani? Mă rodea atât de tare acest lucru încât am întrebat-o direct, fără să mă mai gândesc la celelalte cuvinte pe care le înșirase ea.