Sunt iubirea ta

Capitolul 11. O săptămână

O săptămână, atât a mai rămas până la bal. În ultimul an mi-am împărțit viața între școală și Alex. Da. Alex. Am petrecut împreună cel mai frumos an pe care orice fată îl visează în fiecare noapte și la care se gândește în fiecare zi. Ne-am plimbat prin parc ținându-ne strâns de mână. Am vizitat locuri minunate pe care nu credeam că le voi vizita vreodată. Am citit împreună, am fost la cumpărături împreună, am ascultat muzică împreună, am vizionat filme împreună. Am stat foarte mult timp împreună vorbind despre tot ce ne trecea prin cap fără să ne plictisim unul de altul.

El și Maria au devenit cei mai fideli oaspeți ai casei.

Alex s-a ocupat de afacerile familiei, urmând cu sfințenie sfaturile pe care i le dădea tatăl meu. Nu doar o dată i-am surprins discutând despre afaceri, seara după ce terminam de servit cina, sau după-amiaza când ne întâlneam la o cafea pe terasa din curtea casei noastre.

Maria a reușit să se agațe de mine și, în ciuda avertizărilor făcute de fratele ei, eu i-am acordat toată atenția pe care am fost în stare să o ofer. Cu ajutorul mamei mele a reușit să depășească pierderea părinților iar atacurile de panică s-au rărit până când au dispărut de tot.

Cu timpul am înțeles că ceea ce simt pentru Alex este iubire pură. Știu că nimeni și nimic nu va schimba asta și, chiar dacă nu am avut curajul să-i spun că sunt îndrăgostită de el și că îl iubesc, sunt sigură că el a simțit iubirea pe care i-o port.

Îmi amintesc și acum fiorii primului nostru sărut, care a fost dealtfel și ultimul, în ziua în care ne-am plimbat prima oară prin parc. Am fost tristă când, imediat după sărut Alex și-a cerut scuze și mi-a promis că nu se va mai întâmpla. Atunci nu am înțeles gestul lui, dar apoi mi-am dat seama de ce a spus acele lucruri. Și l-am iertat. L-am iertat pentru suferința pe care mi-a provocat-o. L-am iertat pentru sărutul acela care spunea mai multe decât recunoștea el. L-am iertat pentru dorintă lui de a sta departe de sentimente, de dragoste și de fericire.

Astăzi simt, mai puternic decât în orice altă zi, că trebuie să-i spun ce am pe suflet. Și asta voi face chiar dacă nu este cea mai bună decizie a mea. Nu-mi pasă de urmări. Nu-mi mai pasă de urmări. Am văzut tristețea din ochii lui atunci când i-am spus că am fost acceptată la aceeași universitate unde aplicase și el. Puteam fi colegi de clasă dar nu știam atunci că el renunțase la facultate pentru că avea niște probleme care îl împiedicau să părăsească orașul.

Astăzi vreau să-l anunț că rămân lângă el. Că renunț momentan la facultate. Că despărțirea de el înseamnă moarte pentru mine. Că indiferent de ceea ce simte el pentru mine, eu voi fi pentru totdeauna îndrăgostită de el și că îl iubesc mai mult decât orice.

- Evelyn! Eu ies pentru că a intervenit ceva, vocea mamei răzbate prin ușa camerei mele făcându-mă să tresar speriată.

- Bine mami, îi răspund încercând să-mi stăpânesc bătăile inimii care pare că vrea să iasă din piept.

Mă ridic din pat cu gândul să merg la baie dar o ușoară amețeală mă cuprinde înainte de a face primul pas și cad înapoi pe pat. Asta ce mai este? Privesc ceasul de pe noptieră care arată deja ora 12 și gândul îmi zboară la ziua de ieri, încercând să-mi amintesc când am mâncat ultima oară.

Am avut cursuri pana la 14, deci nu am mâncat nimic până atunci, apoi am fost cu Alex la cafenea unde am băut o cafea și am ronțăit un fursec, apoi în drum spre casă am încercat să-i spun despre sentimentele mele dar el a provocat o mică ceartă, eu am coborât din mașină la primul semafor și am fugit unde am văzut cu ochii. Seara târziu, când am ajuns acasă singură, m-am închis în cameră și am plâns ca o toantă până azi-dimineață. M-am trezit după vreo oră de somn zbuciumat în care am avut cel mai crunt coșmar. Alex se afla la balul meu de absolvire, era îmbrăcat în negru, avea barbă și plete, si dansa cu Beka sărutându-se cu patimă.