Sunt iubirea ta

Capitolul 6. Zece întrebări

Atunci când credeam că am încheiat lista cu întrebările care mi-au ocupat mintea toată ziua a mai apărut una în momentul în care mașina neagră a oprit lângă noi iar Maria a deschis portiera și mi-a făcut semn să intru. Cred că este a zecea întrebare dacă nu mă înșel. Adică Alex este și șoferul ei? Dar nu este cam ocupat acest băiat cu toate activitățile lui extrașcolare?

Uimirea care apare pe chipul Mariei atunci când dă cu ochii de Alex amplifică și mai mult confuzia în care încep să mă scufund.

- Don are puțină treabă, îi transmite el înainte ca ea să deschidă gura.

- Aha. Sper că nu ne însoțești și la cafenea, îi comunică ea destul de categorică și destul de iritată chiar.

- Stai liniștită. Nu vreau să vă deranjez. Deși nu aș refuza invitația.

Eu mă fac mică, mică și mă rog neîncetat să nu-și amintească de mine. Să-și continue nestingheriți tachinarea iar eu să mă prefac că nu sunt aici.

- Tu nu aveai nu știu ce întâlnire astăzi? schimbă Maria subiectul ignorând aluzia lui cu privire la cafea.

- S-a amânat. Acum sunt la dispoziția voastră.

Parcă asist la un meci de tenis unde fiecare aruncă mingea în terenul celuilalt dar nu ca să scape de ea ci pentru a o primi înapoi. Dar de ce fac ei asta?

- Ok. Noi îți dăm liber. Dacă nu reușești să ajungi peste două ore te rog să-l trimiți pe Don. Hai Evelyn să coborâm aici.

O urmez tăcută și nu încetez să mă minunez că își amintește de mine, deși am senzația că nu m-a uitat nici o clipă. Merg alături de ea pe aleea care duce la intrarea în cafenea încercând să înțeleg ce fel de relație există între ea și Alex. Ceva nu se leagă. Uneori sunt prea apropiați alteori sunt prea îndepărtați. Uneori sunt foarte afectuoși alteori sunt foarte reci.

- Îmi cer scuze pentru Alex, începe Maria sorbind din cafeaua abia adusă de un chelner foarte amabil și foarte prompt. Uneori nu știe când să se oprească.

Acum ce face? Încearcă să justifice comportamentul lui sau pur și simplu nu are alt subiect de discuție.

- Este în regulă, o liniștesc privind pe lângă ea.

- Probabil crezi despre mine că sunt ușor nebună.

Scutur capul dar nu apuc să spun ceva pentru că gestul ei de ridicare a mâini îmi blochează toate cuvintele.

- Am reușit într-un timp foarte scurt să te implic în problemele mele, continuă ea după ce face o mică pauză. Astăzi mi-am dat seama că nu voi putea scăpa niciodată de episoadele acelea de panică. Pentru mine durerea este mult prea mare și nu am suficientă putere să mă resemnez. Nu știu dacă mă înțelegi și nu știu nici de ce simt nevoia să-ți spun toate astea. Alex nu mă înțelege și nici nu pot să-i spun că nu sunt atât de puternică cum crede el că sunt. Am obosit să mă prefac.

- Nu trebuie să-mi dai explicații. Sunt aici pentru că eu am ales să fiu aici și...

- Știam că asta îmi vei spune. A avut dreptate Alex când a zis că ești o persoană deosebită.

Cum adică? Ăștia doi vorbesc despre mine!? Dar de ce? Doamne luminează-mă pentru că nu mai văd nimic în jurul meu. Sunt într-o negură deasă și habar nu am cum să ies de aici. Stai puțin. De unde știe el ce fel de persoană sunt? Citește în stele!

- Nu cred că vorbea despre mine. Noi doi nu ne cunoaștem, încerc eu să o lămuresc cu privire la statutul nostru pentru că relație este un cuvânt mult prea greu.