Sunt iubirea ta

Capitolul 21. Șapte zile

Am stat treaz toată noaptea și am privit-o cum doarme liniștită lipită de mine. A oftat de mai multe ori dar nu a mai avut coșmaruri. Nu a mai țipat și nici nu s-a mai zbătut, așa cum a făcut în cele șapte zile și tot atâtea nopți, de când a fost găsită de poliție.

Cele trei zile în care nu am știut nimic despre ea au fost cele mai cumplite zile trăite de mine până acum. Nimic nu se compară cu golul pe care l-am simțit atunci. Niciodată nu m-am simțit atât de... mort.

Abia când agentul Colin ne-a anunțat că a găsit-o și că o aduce aici, am început și eu să respir. Dar am făcut-o doar până când am văzut-o. Apoi am murit iar.

Este inexplicabil cum un trup atât de mic și firav ca al ei a putut să supraviețuiască atâtea zile în acele condiții. În frig, fără apă, fără mâncare și cu coastele rupte din cauza loviturilor primite.

Îi sărut buclele aurii împrăștiate pe pernă și mulțumesc divinității că a făcut posibilă reîntâlnirea noastră.

Ciocănitul ușor pe care îl aud în ușă, îmi amintește că a sosit timpul să merg în salonul meu. Dar nu vreau să fac asta. Rămân nemișcat pe pat și mă prefac în continuare că dorm.

Aud pașii care se apropie de noi și jur că văd deja zâmbetul larg de pe fața Norei. Știu că este ea pentru că îi simt mirosul inconfundabil de parfum. Și oricum Vanesa, cealaltă persoană care are voie să intre în acest salon, este în tura de după-amiază.

- Hei!

Îmi șoptește blând la ureche și mă abțin cu greu să nu deschid ochii. Oftează zgomotos apoi începe să se plimbe de colo-colo, străduindu-se să facă cât mai puțin zgomot. Abia după ce simt serul din perfuzie cum îmi încălzește sângele din vene, deschid ochii și privesc spre Nora. Își duce degetul la gură făcându-mi semn să nu spun nimic, apoi se îndepărtează tăcută apropiindu-se de ușă.

Îmi întorc privirea spre Evelyn încercând să-i memorez fiecare trăsătură a chipului care pare ceva mai liniștit. Nu pot să-mi imaginez cum a trăit în tot acest timp cât eu am fost mort.

Adevărul este că nimic nu se întâmplă fără un motiv anume. Nici măcar acel accident nu a fost întâmplător chiar dacă la început nu am știut asta.

La fel cum nici întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Încă din clipla în care am văzut-o prima oară am simțit că are acel ceva special care te face să uiți de tine. Acel ceva care te pune pe gânduri chiar dacă ai senzația că tocmai ți-ai pierdut mințile și nu mai ești capabil să gândești. Acel ceva indispensabil fără de care nu poți să respiri.

Momentul meu de contemplare este întrerup de o bătaie ușoară în ușă. Înainte de a apuca să zic ceva, fiind mult prea prins în gândurile mele, ușa se deschide ușor iar domnul Steve își face apariția zâmbind larg.

- Salut! Am reușit să-l conving pe doctor să vă externeze astăzi pe amândoi.

- Dar Evelyn nu pare în regulă.

- Are nevoie doar de odihnă. Poate face asta și acasă, iar tu vei continua tratamentul... tot acasă. Este mai bine așa.

- Încă nu sunt în siguranță, nu-i așa?

- Trebuie să fiu prevăzător. Nu se știe dacă unchiul tău a mai avut și alți complici. Nu vrea să coopereze cu anchetatorii.

- Să mergem atunci.

Îmi întorc privirea spre Evelyn și îi sărut tâmpla dreaptă.

- Medicul i-a administrat mai multe sedative ca să poată călători fără să simtă durerile. Nu cred că se trezește prea curând.