Sunt iubirea ta

Capitolul 20. Zece minute

Încerc să-mi dau seama unde mă aflu. Podeaua rece și umedă îmi transmite săgeți otrăvite prin tot corpul. Mișcările îmi sunt limitate datorită mâinilor care îmi sunt legate la spate. Nici picioarele nu mă ajută prea mult.

Îmi amintesc vag cum am ieșit din clinică cu gândul să merg până în parcare. M-am gândit să profit de cele zece minute în care Nora se ocupa de Alex și să-i iau telefonul care statea în torpedoul mașinii mele.

Știu că, după ce l-am luat, o mână mi-a prins mijlocul iar o alta mi-a acoperit gura. Un miros înțepător mi-a invadat nările și mi-a întunecat mintea.

Habar nu am cât timp a trecut de atunci.

Bezna care mă înconjoară nu mă ajută deloc să aflu dacă este zi sau noapte. Oare și-au dat seama că lipsesc? Pe tati l-am lăsat vorbind la telefon. Nici nu cred că a auzit când i-am spus că merg până la mașină.

Cred că au trecut de mult cele zece minute și sigur Alex este îngrijorat.

Aveam telefonul lui în mâna dar probabil l-am scăpat pe jos. Sau l-a luat individul care m-a răpit.

Îmi pipăi hainele cu buricele degetelor și constat că am halatul pe mine. Dacă și telefonul meu ar fi în buzunarul pantalonilor, aș mai avea o șansă să scap. Trebuie doar să-mi aduc mâinile în față, să deschid telefonul și apoi să sun.

Zgomotul produs de pașii care se apropie, îmi stopează orice acțiune și stau nemișcată privind întunericul.

- Am adus-o.

- Te-ai purtat frumos cu ea?

- Da șefu'. Așa cum ați ordonat.

- E trează?

- Nu știu. Dar putem afla imediat.

Un foșnet înfundat urmat de câțiva pași care răsună pe podeaua tare, mă anunță că individul se apropie de mine. O durere surdă în coasta dreaptă îmi provoacă un geamăt pe care nu reușesc să-l înăbuș.

- Acum e trează, anunță satisfăcută vocea de lângă mine.

O lumină de lanternă se plimbă pe corpul meu chircit iar o mână puternică mă ridică în șezut, ca și cum aș fi un sac de cartofi care a alunecat într-o parte iar acum este repus la locul lui.

Aceeași lumină se plimbă pe chipul meu, alergând de la un ochi la altul, făcându-mă să amețesc.

- Domnișoara Ema!

Cealaltă voce, care între timp a ajuns lângă noi, îmi tună în urechi.

- Sau preferi să-ți spun... Evelyn!

Ok. Am înțeles. Ăsta e criminalul. Doar el știe cine sunt cu adevărat.

- Observ că nu-ți face plăcere să vorbești cu noi.

Același picior, cred, mă lovește fix în aceeași coastă care nu o să mai reziste mult și o să crape. Scot același geamăt, poate ușor mai pronunțat decât primul.

- Nu-i nimic. Eu nu mă grăbesc.

- Ce vrei? îl întreb direct sperând că voi scăpa mai repede din acest infern.

- Ai văzut că nu e greu. Asta înseamnă că putem dialoga. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc singur. Sau să vorbesc fără să fiu ascultat.

- Păcat că nu-ți place să vorbești într-un loc mai civilizat și...

La naiba! Cum dracu nimerește piciorul ăla aceeași coastă?

- Păi să profităm de limbarița pe care o ai și să trecem direct la subiect. Unde este Alex?