Sunt iubirea ta

Capitolul 9. O mie...

Inima mea execută ultimele sărituri de la trambulină iar ochii stau pironiți pe ceas urmărind cum se scurg ultimele minute din ultima oră de curs. Încă de aseară mă lupt cu mine însămi. Ba că nu am auzit bine. Ba că a spus-o doar ca să-l enerveze pe Vlad. Ba că nu vine. Ba că nu merg eu. Ba că nu știe la ce oră termin.

O mie de imagini la care asist fără să cer voie. O mie de gânduri care mă bântuie neîncetat. O mie de senzații neștiute și tot atâtea emoții noi care nu se sinchisesc să plece. O mie de fluturi care roiesc prin stomacul meu fără nici o jenă. O mie de minute în care inima mea a uitat să bată.

Nu-mi amintesc când am ieșit pe ușă, pe unde am mers și nici cum am ajuns la ușă. Nu știu dacă am vorbit cu cineva, dacă am lovit din greșeală pe cineva sau dacă am trecut pur și simplu neobservată. Cert este că atunci când am ieșit pe ușa școlii și am privit spre poarta, lumea din jurul meu a dispărut brusc. Alex era acolo. Mă aștepta. Stătea rezemat de perete și privea spre mine.

Inima mea a prins aripi și se zbate neîncetat în pieptul meu, iar stomacul se rostogolește pe partea cealaltă special ca să deranjeze totul în jurul său. Picioarele pornesc singure spre el, fără să mai aștepte vreo comandă de la mine, și fără să țină cont de tremurul ușor care îmi paralizează corpul.

- Bună, mă salută calm afișând un zâmbet firav în colțul gurii.

- Bună, reușesc să-i răspund înainte ca degetele lui să mă prindă ușor de braț, undeva în dreptul cotului, unde câteva furnici așteptau un impuls pentru a porni la drum. Cred că aveau întâlnire cu celelalte furnici care s-au trezit atunci când buzele lui au poposit pe obrazul meu.

Zbuciumul meu interior este în totală contradicție cu calmul exterior pe care reușesc totuși să-l afișez, lăsând impresia că nici prezența și nici atingerea lui nu mă afectează în vreun fel.

Îi zâmbesc și eu la fel de timid și mă las condusă de el, ignorând mâna lui catifelată care s-a agățat de mâna mea rece. Nu văd privirile elevilor care trec pe lângă noi la fel cum nu aud nici comentariile răutăcioase pe care ei le fac la adresa noastră.

Ne oprim în dreptul unei mașini aflată în parcarea de lângă școală, apoi îmi deschide galant portiera așteptând să mă instalez în scaunul din dreapta. Evit să-l privesc în ochii pentru că nu vreau să vadă starea de agitație pe care reușește să mi-o provoace doar prin simpla lui prezență.

Observ că Tudor, tipul responsabil cu paza mea, se află la câțiva metri depărtare de noi, și apuc să-i fac un semn subtil cu capul că totul este în regulă, întorcându-l astfel din drum. Mă bucur că am reușit aseară să-l conving pe tati că nu este nevoie să-l concedieze. Tipul chiar se străduiește să nu mă piardă din ochi.

- Mergem tot la "Six" sau preferi alt loc? vocea blândă a lui Alex îmi readuce în corp acel tremurul ușor de care credeam că am scăpat.

- Te las pe tine să alegi locația. Oricum eu nu obișnuiesc să ies și nu am nici un loc preferat.

- Minunat! Înseamnă că trebuie să mergem în toate cafenelele pentru a găsi împreună acel loc. Nici eu nu obișnuiesc să ies cu cineva la cafea.

- Sper că nu ai de gând să facem asta acum?

- Stai liniștită. Nu vreau să epuizăm toate locațiile astăzi. Avem timp suficient, mă anunță calm de parcă știe deja că nu o să-i refuz nicio invitație.

Hotărârea fermă care se reflectă foarte bine în vocea lui, îmi provoacă anumite emoții și trăiri pe care nu reușesc să le încadrez în nicio categorie cunoscută de mine până acum, lucru care îmi induce o stare destul de ciudată și incredibil de chinuitoare.