Capitolul 13. Douăzeci și opt de ani

2.1K 145 0
                                    

Trupul lui firav, mult prea slab pentru un bărbat, se pierdea sub cerceaf. Părul negru și lung, probabil îi ajungea până la umeri, era răsfirat pe pernă. Barba, prea mult crescută, îi acoperea chipul palid. Dacă nu aș fi știut că are 28 de ani aș fi crezut, după cum arăta chipul lui, că are 40 de ani. Și dacă nu aș fi știut că are 28 de ani aș fi jurat, după trupul lui, că are 15 ani.

Și dacă nu aș fi știut că în acest pat zace un tip aflat în comă de câțiva ani, judecând după felul în care arată, aș fi crezut că în fața mea se află un tip care încearcă să mă cucerească, care îmi transmite tot felul de senzații care mai de care mai ciudate, făcându-mă să simt ceea ce nu am mai simțit de mult.

Îmi întorc privirea spre aparate mai mult ca să mă conving că toate aceste lucruri sunt pur imaginare. Cum să fie altfel? Numai eu aș fi putut să mă gândesc la astfel de... povești. Poate dacă citeam fișa lui medicală nu-mi imaginam astfel de lucruri.

Notez datele afișate pe ecran, scot din dulap flacoanele cu substanțele pe care trebuie să i le administrez, trag mai aproape de pat stativul pe care trebuie să agăț perfuzia și cotrobăi după mâna în care trebuie să înfig acul.

Ignor senzația pe care o am atunci când mâna lui catifelată se află în mâna mea rece. Un curent electric îmi traversează palma atunci când o desprind de palma lui.

Apelez la puterea mea extraterestră de a mă detașa de tot, și cu un ultim efort mă așez epuizată la căpătâiul lui privind picăturile care se scurgeau prin vena lui. Mii de întrebări îmi ocupă acum mintea. Mii de regrete îmi acaparează gândurile. Mii de lacrimi se îngrămădesc în ochii mei.

De ce nu reușesc să uit? De ce am început din nou să simt?

Îmi scot telefonul din buzunar și fără să gândesc prea mult formez un număr pe care nu credeam că îl mai știu și, aștept. Aștept să aflu dacă îmi răspunde. Aștept să aflu dacă își mai amintește de mine.

- Alo! o voce cunoscută de femeie răspunde în locul lui. Cine este acolo? recunosc vocea mamei mele de care îmi era atât de dor.

Nu am curaj să răspund dar nici nu am puterea să închid.

Lacrimile îmi udă obrajii de câteva minute bune iar tonul de apel închis încă mă ține conectată la realitate. Nu am știut cât de dureros este. Nu am vrut să fie așa. Nu am putut să evit dragostea.

Privesc trupul pierdut aflat pe patul de lângă mine. Ce simplu este pentru el. Nu știe nimic. Nu simte nimic. Nu aude și nici nu vede. Nu are amintiri și nici dorințe. Nu îi este dor de nimeni și nimănui nu îi este dor de el. Mă ridic de pe scaun și pornesc agale către fereastră. Noaptea începe să preia ștafeta lăsând ziua să se odihnească. Oare mâine o să revină? Mai plină de viață și mai dornică să trăiască?

Piuitul scurt care răsună în cameră mă anunță că perfuzia s-a terminat și, după ce o îndepărtez la fel de imună la senzațiile pe care, nu știu de ce, le simt de fiecare dată când mâinile noastre se ating, notez în fișă datele afișate pe ecran. Este ciudat totuși că valorile indicate de aparate nu prea se încadrează în limitele normale ale unui caz pierdut. Oare șefa mea știe lucrurile astea?

- Ce se întâmplă cu tine? îi șoptesc apropiindu-mă de urechea lui dar cu ochii privind la cifrele de pe monitor.

Nu se modifică nimic. Valorile sunt la fel. Nici mai mari. Nici mai mici.

Îl privesc fără să mă îndepărtez de chipul lui, simțind o dorință stranie de a-l săruta. Ciudat, nu? Rezist însă tentației, speriată mai mult de barba lui neîngrijită care îi acoperea gura, limitându-mă doar la gestul de a-i îndepărta șuvița rebelă de pe frunte. Și Alex avea o șuviță de păr care îi acoperea fruntea și pe care o alunga uneori când îi intra în ochi. Oare ce culoare ascund aceste pleoape?

Sunt iubirea taUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum