Sunt iubirea ta

Capitolul 12. Trei ani

- Ema... Hei, Ema! Nu mai auzi?

Îmi simt brațul agățat de cineva și întorc nervoasă capul, pregătită să lovesc pe cel care îndrăznește să mă atingă.

- Hei! Unde te grăbești? aceeași voce întreabă privindu-mă lung. Hai să bem o cafea. Mai avem 10 minute de pauză.

Vanesa trage de mine spre tonomatul de cafea aflat pe holul de la etajul doi. Încă nu am reușit să mă obișnuiesc cu numele meu care, de trei ani încoace, este Ema.

Mă las trasă de ea, fără să comentez deoarece sunt conștientă că nu am argumentele necesare pentru a refuza. Nici nu cred că aș avea suficientă putere să mă opun avântului ei. Fata asta este precum argintul viu. Încă de la prima noastră întâlnire m-a amețit cu energia ei. Este într-o permanentă mișcare, vorbește neîntrerupt, se agită tot timpul și niciodată nu este obosită.

- Ai auzit de tipul cel nou? începe să vorbească mai repede decât aș putea eu să o urmăresc.

Îmi amintesc când am văzut-o prima oară. Tocmai ce sosisem în acest mic orășel, la peste două mii de km depărtare de casă, unde, după mai multe zile și mai multe autobuze schimbate, am găsit locul potrivit pentru a-mi petrece zilele. Aici am sperat că îmi voi recupera sufletul și îmi voi regăsi viața. Nu s-a întâmplat asta.

Am reușit să plec de acasă fără probleme iar părinții mei nu m-au găsit, sau, pur și simplu nu m-au căutat, așa sum i-am rugat prin cele câteva cuvinte pe care am apucat să le scriu înainte de a părăsi casa. Au trecut trei ani de atunci. Trei ani de când am murit. Trei ani de când am fost părăsită. Trei ani de când rătăcesc singură prin ... lume. Fără părinți, fără prieteni, fără Alex, fără sentimente, fără vise, fără dorințe, fără identitate,. Într-un cuvânt, fără viață.

Ema Ray este numele cu care m-am prezentat atunci când mi-am închiriat camera în care locuiesc acum. Vanesa este vecina mea de vis-a-vis cu care împart uneori pâinea, colega mea de la sanatoriul unde lucrez în fiecare zi, prietena mea de care am nevoie pentru a nu crede lumea că sunt o ciudată. Este singura ființă din acest univers pe care am lăsat-o să se apropie atât de mult de mine . Nu știu de ce am ales-o pe ea. Poate pentru că are acea privire jucăușă care îmi amintește de mama. Poate că ochii ei albaștri îmi amintesc de Alex. Poate că gura ei mare și roșie îmi amintește de Maria. Poate că părul ei blond și lung îmi amintește de Sonia iar hotărârea ei îmi amintește de tata.

- ... îl cheamă John... John Spark. A fost internat la tine pe secție. Probabil o să-l vezi după pauză, o aud aievea dar nu reușesc să înțeleg ce vrea să spună și nici nu-mi amintesc tot ce a povestit ea până acum.

Sorb din cafeaua care s-a răcit între timp și mintea îmi zboară din nou spre cafeneaua unde obișnuiam să merg cu Alex. Fac deseori acest lucru. Sunt singurele amintiri la care privesc uneori, singurele imagini pe care le-am păstrat în mintea mea întunecată.

Un fior rece îmi traversează șira spinării și uit pentru câteva clipe unde mă aflu. Închid ochii pentru a opri imaginile care se derulează acum în mintea mea, dar un miros de parfum familiar îmi gâdilă nările iar un ușor tremur îmi zgâlțâie tot corpul.

Deschid brusc ochii doar pentru a privi în jurul meu speriată. Suntem doar noi aici. Eu și Vanesa. Nu mai este nimeni altcineva. Și totuși simt că mai este cineva. Simt!

- Ești în regulă?

- Dda, răspund imediat încercând să nu arăt zbuciumul interior. Sunt doar obosită, găsesc minciuna potrivită pentru a-i distrage atenția de la chipul meu nedumerit.