Sunt iubirea ta

Capitolul 2. Optsprezece ani

Alarma telefonului sună ciudat de insistent. Mă desprind cu greu din lumea viselor pentru a opri sunetul strident care îmi rănește timpanul.

Hai odată! Trezește-te! Piticania din capul meu mă trage de tricou și se agită ca o disperată pe lângă mine.

- Dumnezeule! De ce eu? Cu ce am gresit? mormăi sub plapumă mult mai tare decât mi-aș fi dorit.

- Evelyn! Ești bine?

Vocea îngrijorată a mamei răsună din spatele ușii.

- Da mama, sunt ok.

Asta mai lipsea. Să afle mama că am pitici pe creier, sau mai rău să creadă că am luat-o razna. Ospiciu scrie pe mine.

Vai mie! Ce ne facem? Piticania deschide primul sertar de la dulap și se ascunde acolo.

Oare mai sunt și alți adolescenți așa ciudați ca mine? Abandonez momentan dilema care îmi sucește mințile și mă dau jos din pat alergând de colo-colo prin cameră. O pereche de blugi, cămașa albă și nelipsita vestă ajung pe mine în mai puțin de două minute. Îmi scutur părul ondulat și imposibil de pieptănat pe care îl prind apoi într-o coadă la spate. Aș putea să spun că părul meu foarte lung este singurul indiciu care demonstrează că sunt fată. Nu mă consider feminină chiar dacă de multe ori surprind privirile băieților ațintite asupra mea încercând probabil să-și dea seama dacă sunt fată sau băiat. Nu mă machez, nu folosesc luciu de buze și nici nu-mi pun fundițe.

Cobor alergând scările care despart cele două etaje ale casei noastre și pornesc spre bucătărie.

- Hai că este târziu, mă întâmpină mama privind ceasul atârnat pe peretele de lângă frigider.

O urmez tăcută până la mașină și mă așez pe scaunul meu așa cum fac de obicei așteptând să treacă cele 20 de minute petrecute cu mama. Nu prea aud ce vorbește fiind mult prea prinsă în discuția pe care o purtam cu conștiința mea care astăzi s-a încumetat să mă viziteze chiar de la prima oră a dimineții. Noi două, adică eu și conștiința mea, suntem foarte diferite. Ba chiar prea diferite. Uneori o percep ca pe o intrusă în viața mea, alteori ca pe un defect sau o boală și rareori ca pe un aliat.

Mă deranjează destul de rar cu prezenta ei. De cele mai multe ori se întâmplă atunci când am emoții foarte mari sau când urmează să se producă schimbări majore în viața mea. Acum nu am emoții. Sau trebuie să am. Nu împlinești în fiecare zi 18 ani.

- Vin să te iau la ora 14 ca să mergem să-ți alegi mașina, vocea mamei mă trezește din visare și o privesc mirată. Nu ai auzit ce am vorbit până acum, nu-i așa?

- Ba da, mint eu văzându-i tristețea din ochi. Scuză-mă dar nu-mi stă capul la mașină. Am un test greu astăzi și repetam în gând, mint în continuare neștiind ce altceva să spun.

- Ok. Deci vin să te iau?

- Știi... Mă gândeam... Dar doar dacă nu ai nimic împotrivă... Poate... - ah, mă bâlbâi precum un țânc de opt ani care nu-și găsește cuvintele. Nu vreau mașina, îi spun direct privind dincolo de parbriz.

Norocul nostru că staționam la semafor pentru că altfel cred că acum aveam fața lipită de parbriz. Cuvintele mele au avut un efect destul de urât asupra mamei care își îndreaptă privirea spre mine fiind incapabilă sa mai facă sau să mai spună ceva.

- Vreau să mă duci tu la școală și anul ăsta, profit de starea în care se află evitând astfel un nou șoc pe care sigur l-ar fi avut dacă amânam momentul.

Își revine instantaneu atunci când mașina din spatele nostru claxonează disperată și parcurge tăcută, mult prea tăcută aș îndrăzni să spun, ultimele minute rămase până în apropierea școlii. Oprește fix în același loc în care a oprit în ultimii trei ani și fără să mai spun ceva, cobor din mașină lăsând-o oarecum în transă. Sper să ajungă totuși cu bine acasă.