De vorbă pe șinele de tren (TaeGyu)

1. Liniștea, copilul din tine

Voiam doar să ajung acasă. O noapte târzie de iunie mă găsea plimbându-mă pe străzile goale de la marginea orașului. Nu știam sincer unde mă duc. Răcoarea nopții mă ținea captiv pe drumuri. Nu aveam de gând să merg acasă prea curând. Preferam liniștea ce o găseam aproape de câmpiile din afara localității, decât țipetele din casa părinților mei.

Uneori nu mi-aș fi dorit să mai fiu nevoit să mai dau prin casa părintească. Nici măcar grădina în care am copilărit nu mai era ce a fost. Încă îmi mai țin minte zâmbetul inocent, privirea curioasă, ochii mari și drăguți. Eram fericit. Încă sunt, dar nu mai e aceiași fericire. Atunci era o bucurie copilăroasă, bucurie când mai trecea un an, bucurie când ieșeam la fotbal prin satul bunicilor, bucurie când desenam niște lucruri abstracte pe hârtii și toată lumea îmi spunea că sunt cele mai frumoase desene din lume. Poate pe atunci chiar erau cele mai bune desene din lume. Păcat că nu-mi mai place, poate ajungeam artist. Păcat că nu îmi mai place, poate mă ajuta să trec peste. Uneori mă întreb, oare însemnau ceva acele forme? Oare eram eu vreun Picasso care se exprima prin mâzgăleli și linii?

Poate eram Picasso, dar nu vom afla niciodată. 

Acum fericirea era diferită. Eram fericit cand era liniște. Eram fericit cand primeam un bacșiș mare ce eram nevoit sa îl ascund repede în buzunare. Eram fericit cu fiecare zi în care eram mai departe de casă, mai aproape sa îmi iau viața de la capăt. Pentru mine fericirea nu mai consta în casa veche, părinții, curtea, fotbalul sau desenul. Acum fericirea mea era viitorul, fericirea mea eram eu. 

Străzile erau goale. Câteva lumini galbene de la stâlpii de iluminat mai colorau șoseaua liberă și noaptea întunecată. Nu era cu mult trecut de ora 9. În zare încă mai distingeai ușor câteva dealuri, încă se mai vedea cerul ce aduna stele. Era liniște. Nimic nu se mai auzea. Parcă până și greierii au tăcut, bucurându-se de acest moment unic și repetitiv. Mereu a fost liniște aici noaptea. 

De ce e așa liniște? 

Mereu a fost tăcut aici. Întâi e liniște. La 2 dimineața un tren rupe sfâșietor tăcerea, parcă scârțâitul șinelor plângându-i de milă. După ce trenul dispare în depărtare, înghițit de noapte, e iar liniște. O liniste moartă, ca și cum toți am fi în doliu pentru cineva. Poate chiar suntem în doliu. În doliu pentru liniștea de odinioară ce a murit brutal, călcată de furtuna trenului, călcată de moarte. 

În doliu pentru copilul din mine, ce a murit demult. Eu am rămas să stau în doliu pentru el. 

În doliu pentru fericirea de cand eram mic, ce a fost călcată de mine, de toți, de toate. Eu am rămas în doliu pentru ea. 

E liniște. 

Aproape ora 10. Mă plimbam cu pași mici pe strada pustie. O briză ușoară a început să foșnească frunzele copacilor. "De ce ai distrus liniștea?" mi-am spus eu. Brusc căldura serii de vară a dispărut, fiind înlocuită de răcoare. Răcoare ce mi-a intrat până în măduva oaselor, mi-a dat fiori pe șira spinării și m-a facut să suspin. Unde este liniștea ce o aud în fiecare seară? Unde a fugit liniștea de care depind? Ca un nebun în sevraj, am pasit în lateral și am ascultat frunzele pentru ultima data. Nu am înțeles ce murmurau. Suna a ceva trist, a ceva sfâșietor. Aproape că aș fi stat să le ascult daca nu mi-ar fi gonit liniștea. Ce păcat. M-am îndepărtat cu pași greoi fără a scoate un sunet, pierzându-mă printre copaci, printre frunze, printre șoapte. 

Am ajuns cu un suflet disperat în afara orașului. Nu mai aveam mult pana mă găseam lângă șinele de tren. Vantul nu mai șuiera. Frunzele nu mai plângeau. Eram singur, pe o câmpie întinsă ce ascundea printre ierburile înalte șinele ruginite. Eram eu cu mine, eu cu linistea, eu cu..

Un suspin? 

Un suspin moale, sumbru și încet. Poate am început din nou să aud lucruri. Dar nu, mă înșelam. Un alt plânset rupt se auzi din iarba umedă. Poate șinele nu erau singurele ascunse pe această campie. Poate că..nu eram singur. Însă, cuprins de emoție, m-am apropiat de căile ferate. O siluetă micuță stătea ghemuită cu spatele la mine. Cine, cine era el să îmi distrugă pacea? Cine se credea? Cuprins de emoție, am spus tare și răspicat: 

-Cine ești tu să îmi distrugi liniștea? 

Baiatul s-a întors încet înspre mine, iar cand i-am văzut fața, timpul s-a oprit în loc. Cand i-am vazut lacrimile în formă de cristale curgându-i pe obrajii umezi, lumea a încetat să se miște. Când i-am întâlnit ochii, vantul s-a oprit, frunzele au tăcut, iar eu am am realizat că am fost toată viața mințit.

Abia când l-am întâlnit..

Abia atunci a fost cu adevărat liniște.

-1-