La marginea orașului, două suflete pierdute încep a spune o poveste. Două suflete, întinse pe șinele de tren, dar unul din ele își dorește să dispară. Două suflete ce țes împreună fir cu fir, propoziție cu propoziție, povestea vieții lor, povestea a...
Ce mai faci? Cum mai ești? Sper că totul e bine. Sper că ai trecut peste și că acum ești fericit. Ce mai face mama? Săraca, presupun că încă o mai vizitezi din când în când, așa cum făceai când eram eu plecat de acasă cu săptămânile și nu auzea nici naiba de mine. Mai știi? Îmi povestea mama cum că mereu apăreai în fața ușii cu niște praline de ciocolată și un buchețel mic de flori și o asigurai pe biata femeie că sigur sunt bine. Îi ziceai de fiecare dată că sunt bărbat adevărat, descurcăreț și mereu pregătit. Tu aveai 19 ani și te țineai după ideile unuia de 17.
A trecut cam jumate de an de când ne-am văzut ultima dată. Mă simt singur aici, fără tine. Dacă ai prins înțelesul acestei scrisori, atunci consider că îmi va fi justificată îndrăzneala. Voi începe simplu. Îmi pare rău. Îți voi spune acum toată povestea, pentru că merită să o știi.
Mă cunoști de mult, foarte mult timp. Am copilărit sub mângâierea ta fină și sub dojenelile tale. Mi-am dus primii ani de adolescență lângă tine. Ai fost mămos, bun la suflet și luminat. Mi-ai acceptat toate porcăriile, chiar dacă nu le susțineai. Nu mă certai niciodată când te sunam la 1 dimineața, beat muci, pierdut pe meleaguri cu nu știu eu cine. Veneai și mă duceai la tine acasă, ca să nu se panicheze mama când mă vede așa distrus. Mă iubeai și mă spălai, mă înfofoleai în pături și îmi făceai dimineață micul dejun. Te asigurai și că le dai mesaj alor mei, să-i anunți că eram bine și că adormisem devreme la tine. Nu mai spun cum mă băgai pe fereastră când ai tai erau treji până târziu.
Cu toate acestea, ceva din mine mi-a strigat mereu că nu sunt de pe aici. Printre oamenii de-i știu de atâta timp nu am crezut că mă număr. Am zburat printre nori și păsări și am realizat că zbor în cerc într-o colivie. M-am plimbat cu picioarele desculțe prin iarba umedă de dimineață și n-am simțit decât arșiță și pietre. M-am trezit într-un vis și m-am așezat pe o bancă. Am așteptat. Am așteptat să mă trezesc, dar nu s-a întâmplat niciodată. Am intrat într-un labirint din care niciodată nu am știut cum să ies. Am ieșit dintr-un labirint și m-am trezit în altul mai mare. Am intrat într-o pădure din care n-am să ies niciodată victorios.
Într-o seară hazlie de august, m-am întâlnit accidental cu un tip. Nici acum nu știu cum îl cheamă. Toți îi zicem Fluture și Fluture ăsta e un om...așa cum îi spune numele. Ne-am găsit în coada lacului, sub salcia lângă care ne râdeam noi zilele de august. Cu aripile colorate de zână și ochii lucitori, translucizi și ca de sare, am fost prins în plasă și, brusc, m-am regăsit într-o metaforă de conversație pe care am purtat-o cu el. Are un har în a povesti Fluture, n-ai idee! Mi-a vorbit în elipse întortocheate și a înrămat tablouri în tablouri în fața mea. Poate că era de la iarba ieftină pe care o fumasem înainte. Poate că nu. Din vorbă în vorbă, a început să-mi povestească un vis de-ale lui. A luat-o încet, zicea de stele și zei, de femei născute în Haos, de Dante și temnițele Infernului. Probabil și el era la fel de fumat ca mine, sau poate era doar un poet neînțeles și cu probleme existențiale ce își vărsa sufletul și își voma creațiile în palmele oricui își dorea puțină creativitate.
(Dacă te întrebi de ce sună scrisoarea asta de parcă sunt drogat, ei bine, sunt la momentul în care scriu)
Adrenalina mi-a înfășurat pânzele într-o gândire încrucișată. O venă pe fruntea mea a început să pulseze violent. Fluture doar a râs. Fluture a aruncat cu o piatră în apă, a văzut-o cum sare de 3 ori pe suprafața apei, apoi a zis ceva zicală cu niște demoni pe care tocmai i-ar fi lovit în cap. N-am înțeles, sincer, ce zicea. Fluture s-a oprit din râs, apoi s-a întors spre mine. Fluture și-a pus mâinile pe umerii mei și mi-a spus că vede în mine ceva ce nu a văzut în nimeni până acum. Fluture m-a sărutat pe creștet, la fel cum o făceai tu în orfelinat. Sărutul tău mângâietor era mai părintesc decât orice părinte am avut. Mai știi când am convenit că nu mai vreau să mă mai pupi pe frunte? Ziceam că mă face să par un copil mic. Păreai trist, dar nu ai zis nimic. Știi, și eu sunt trist că ne-am oprit din relația asta..mamă-fiu. Când Fluture m-a pupat atunci pe frunte, mi-am amintit de tine. Mi-a oferit atunci băiatul-aripi șansa să plec cu el și un grup mic de hipioți în Hawaii și, cum mă știi fast-thinker, n-am avut cum să zic nu.
Fast thinker, dar cine a zis că gândesc la modul general?
Am plecat cu un vapor de marfă pe 20. N-aveam cum cu avionul, dar cred că a fost mai bine așa. Niciodată nu m-am simțit mai liber. Când am ajuns în oceanul international, la 200 de mile depărtare de țărm și vreo 400 de tine, am realizat că abia atunci m-am simțit, cu adevărat, liber. Mi-am îmbrățișat sufletul, am țipat și am chiuit, aproape am sărit de la bord și am râs până m-au durut obrajii și m-a pus corpul să mă opresc. Fluture este un om bun. Fluture este un sufletist. Fluture este un părinte și un înger înțelept. Fluture îmi amintește de tine, dar, sincer, mi-aș fi dorit să fii tu aici, în locul lui.
Am citit odată într-o carte că oamenii care nu își flutură mâinile când se despart se vor reîntâlni în viitor. Sau, poate, am inventat chestia asta. Îmi pare rău că a trebuit să treci prin toate astea. Uneori, îmi pare rău că a trebuit să mă cunoști.
Totuși, asta e iubirea; restul sunt doar formule.
Fie să ne revedem curând, Hueningkai
Beomgyu râde. Hueningkai avea și el un dar de a povesti. Păcat că nu l-a folosit vreodată. Artificiile zboară. Timpul trece. Dacă era încă pe aici, blondul ar fi putut să umple pagini și pagini, să scrie romane și romane și să scrie destule cuvinte înainte. Cuvânt înainte pentru fiecare dată când a plecat și nu s-a mai întors.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Un mare filozof a zis odată că dacă vreau sa ies din writers block trebuie sa scriu. Ironic, am gândit eu. Ironic, asta am ajuns sa fac. Și mai ironic, tocmai am schimbat radical plotul acestei cărți. Și mai ironic, nu mai știu ce să mai fac. M-am pierdut, la fel ca pagina de la wattpad când n-ai internet. What next? Oh, yeah, chap 13.
