La marginea orașului, două suflete pierdute încep a spune o poveste. Două suflete, întinse pe șinele de tren, dar unul din ele își dorește să dispară. Două suflete ce țes împreună fir cu fir, propoziție cu propoziție, povestea vieții lor, povestea a...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
-Nu totul este despre tine, știi? Remarcă băiatul de pe șine, continuând să se uite la luna ce colora cerul.
-Când am spus că totul este despre mine? Întrebă Taehyun revoltat.
Însă nu primi răspuns. O liniște apăsătoare se lăsă între cei doi. Și spre mirarea noului venit, o liniște neplăcută. Cum putea o liniște să fie inconfortabilă și plină de emoții? Cum putea liniștea, cea mai bună prietenă a lui, să devină brusc rece și supărată?
-De ce ești aici? Sparse liniștea cu un oftat băiatul necunoscut.
-Aici m-a adus liniștea..Tu ce cauți aici să mi-o distrugi?
-Aici m-a adus moartea, prietena mea cea mai bună.
Taehyun se uită mirat înspre brunetul ce stătea la picioarele sale. Cine era el și ce l-a adus în mijlocul câmpului aproape de miezul nopții? Oare ce aștepta el?
-Cine ești?
-Nu mai știu.
-Cine e moartea?
-Cea mai bună prietenă a mea.
-Și cum de e prietena ta dacă încă nu ai cunoscut-o?
-Cine a spus că nu am făcut-o..răspunse aproape șoptit băiatul, vorbele lui fiind înghițite de o pală de vânt ușoară ce trecuse în vizită printre cei doi.
Era liniște.
-Cum te numești?
-Ca toți oamenii. Ceva ce va muri uitat, neștiut de nimeni, pentru că a fost un nimeni bun de uitat.
-Eu sunt Taehyun, răspunse băiatul, punându-se și el pe șine.
Îi întinse mâna străinului, însă acesta nu îi acordă atenție. Tânărul continuă să se uite în gol la lună. O lună plină, plină de lumină, plină de fericire. Ce păcat că această fericire nu ar putea niciodată să lumineze toată noaptea într-un alb pur, aproape acru. Păcat că niciodată fericirea nu va putea înghiți nefericirea și negura din sufletul oamenilor. Și ce păcat, ce păcat că ei puteau doar să privească luna, dar nu puteau să se înece în ea. Ce păcat că fericirea era doar la suprafața celor doi băieți umpluți de cenușa nopții. Ce păcat că în ochi aveau stele de lumină, dar în suflet broboade amare de suspin.
-Dacă nu îmi spui numele tău, o să îți pun o poreclă și o să te strig toată viața ta după ea!
