1 - Umbre

395 23 4
                                    

     Lumina dimineții încearcă să mă trezească și mă anunță că o nouă zi începe chiar și pentru mine.

      O mișcare discretă în stânga mă face să tresar și brusc îmi amintesc unde sunt. Să-mi bag picioarele, am dormit la Loredana... parcă așa o cheamă?

      O privesc: nu e rea, arată trăznet de fapt, dar nu e decât o curvă din moment ce nu o deranjează să și-o tragă cu un bărbat însurat. Nici eu nu sunt mai breaz... 

Oricum totul este pierdut. Nu mai contează unde mă trezesc sau cu cine.

Da, sunt un bărbat însurat de 12 ani cu o femeie superbă dar pe care am avut tupeul să o tratez ca pe o femeie banală. O femeie inteligentă, o femeie care m-a scos din mocirla în care ajunsesem după ce m-am întors din război. Pentru că în vanitatea mea am ales acest drum și am fost în Irak timp de trei ani, ani pe care i-aș uita oricând dacă aș putea.

Nu știu ce a fost cu mine, cum de m-am pierdut... Nu știu în ce moment am decis că nu sunt bărbatul care să rămână fidel unei femei.

Acum, la 31 de ani, am ajuns într-un punct în care trebuie să văd viața cu ochii mei... este timpul să mă desprind de ... el...

Pentru unii, tații sunt eroi, pentru mine... Pentru mine, tata este un nenorocit. Păcat că mi-am dat seama de asta când deja a fost prea târziu. Păcat că...

Telefonul vibrează pe noptieră și când îl privesc văd că am un mesaj de la Denisa, soția mea. Ezit câteva clipe apoi îmi deblochez telefonul și citesc.

Privesc înlemnit ecranul și în acel moment simt cum lumea mi se destramă în mii de bucăți.

Renunț. Nu mai pot lupta și nici nu mai vreau. Adio, Seba!

Deci aici este sfârșitul, așa se termină căsnicia mea. Nu cu urlete, nu cu reproșuri, nu cu lacrimi... ci sec, ca și cum asta ne doream amândoi.

-Hei, ești încă aici? mă întreabă femeia de lângă mine.

-Da... plec acum...

După jumătate de oră eram în mașină și încercam să îmi dau seama unde să merg. Era clar că nu puteam merge acasă. Nu mai aveam un cămin - niciodată nu l-am avut, nu am simțit niciunde că am un cămin adevărat. Acum eram doar eu, singur, așa cum merit.

Și îmi dau seama că cel mai bine mi-a fost totuși în armată. Când eram în mijlocul luptelor simțeam că trăiesc cu adevărat, simțeam că ceea ce fac în viață contează - nu știu pentru cine sau dacă pentru mine, dar avea un sens.

Așa că îndrept mașina spre baza militară, sperând că generalul mă va asculta și mă va trimite acolo unde merit.


*********


4 ani mai târziu


-Domnule Militaru, doamna doctor vă poate primi acum, spune asistenta cu o voce caldă.

Mă ridic de pe canapea, îmi îndrept spatele și merg spre ușa cabinetului. Asistenta îmi face semn să intru și o urmez.

În fața mea apare o doamnă doctor foarte tânără, brunetă, mică de statură și cu un zâmbet discret mă invită să iau loc.

-Sebastian Militaru, locotenent comandor... spune ea citind fișa. Când te-ai întors?

-De o lună...

-Bun... Uh... Dorești un ceai? Un pahar cu apă? întreabă fără să mă privească.

-Nu, mulțumesc!

Infidel - Gardianul sufletelor destrămateUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum