Infidel - Gardianul sufletelor destrămate

9 - Mi-e dor de noi...

Sunt plin de sânge, am o rană urâtă la picior și una la frunte. Misiunea a fost un succes dar... eu sunt gol. Și pentru prima oară în viața mea... mi-a fost teamă de moarte...

Iar chipul ei mi-a apărut zilnic în fața ochilor...

Dan a plecat în luna de miere și nu am pe cine suna. Când am ajuns la bază eram singurul care nu avea pe cineva care să îl aștepte.

Mă descalț și mă dezbrac să ajung la duș. Deșertul își lasă urmele și fără luptă... Apa caldă mă scapă de mizeria de pe trup, dar pe cea din suflet nu o poate șterge nimic...

După baie merg la spitalul bazei și sunt pansat. Mi se fac câteva investigații suplimentare și sunt eliberat. Un soldat vine și mă anunță că am un vizitator.

-Uhmmm... cine e? întreb bucuros.

-O femeie...

Inima mea tresaltă. Alexandra.... Ea trebuie să fie! Mai că alerg șchiopătând până la sala de vizite și deschid ușa voios. Dar nu o văd. In schimb, o mână timidă se ridică dintr-un colț și după câteva secunde confuze îmi dau seama cine e: mama ei.

-Doamnă Solomon... o salut și întind mâna.

-Off, ce protocolar ești... spune ea și mă trage într-o îmbrățișare tandră.

Ce a spus mai departe însă mi-a înmuiat genunchii:

-Puiul mamei, ești cam șifonat...

Am crezut că îmi pică cerul în cap de emoție. Nu mi-a mai spus nimeni așa de... 30 de ani... Mama îmi spunea așa...

Încerc să rămân stăpân pe mine.

-Ce e cu dumneavoastră aici? întreb buimac.

-Dan m-a anunțat că te întorci și știam că nu ai pe nimeni așa că ți-am adus niște tartă și câteva borcane cu dulceață...

-Mulțumesc...

-Offf... te doare? mă întreabă atingând rana de la frunte.

-O să fiu bine... Riscul meseriei...

-Da... Meseria...

-Cum sunteți?

-Bine. Fac și eu ce pot...  Tu? Cum ești?

-Cum spuneați... șifonat...

-Și cât mai faci asta?

-Abia am început... De când m-am transferat știam că va fi greu.

-Și cu viața ta ce vei face?

-Asta este viața mea... spun de data asta cu amar.

-E bine să faci asta o vreme... Te formează ca bărbat, ca om... Dar după o vârstă nu mai vezi rostul... Apoi vin copiii...

-Eh, la mine e mai ușor. Nu am copii...

-Și nu vrei și tu o familie? O nevastă? Copii?

-Nu... nu acum...

-Dar când? Când o să ajungi ca mine? Singur? Știi ce am regretat cel mai mult? Că nu am făcut mai mulți copii... Cu ăștia doi e bine, dar mai mergeau încă pe atât... Doar că omul meu s-a prăpădit și .... Asta a fost...

-Alexandra vă seamănă... și ea vrea o grămadă de copii! râd eu.

-Da... Săraca atât de mult îi iubește... Păcat că ea nu va cunoaște niciodată sentimentul... Poate din cauza asta a și ales să facă terapie cu copii...

Am impresia că nu aud bine și o privesc uimit, mut... șocat.

-Cum adică?....

-Nu ți-a spus? Alexandra nu poate avea copii...