Infidel - Gardianul sufletelor destrămate

2 - Eroi ce mor și jeguri ce trăiesc

Două săptămâni m-am încăpățânat și nu am trecut pe la cabinetul doamnei doctor. Eram deopotrivă supărat și rușinat - nu prea mult, dar îmi părea rău de făptura aia mică care avea toate intențiile bune.

La dracu! Iar bat câmpii... Iar mă gândesc la ea...

Generalul m-a pus la zid într-o zi, eram un butoi de pulbere și zbieram la toți care îndrăzneau să îmi iasă în cale.

Mi-a dat un ultimatum: să mă reîntorc la cabinet și să îmi cer iertare sau mă zboară la Academie să predau. Nu am de ales, nu pot fi mentorul minților naive, când toată ființa mea cere sânge...

Îmbrăcat impecabil, cu o atitudine arogantă pe care am moștenit-o tot de la tatăl meu, intru în mica sală de așteptare. Mă așez pe canapea și aștept liniștit.

După câteva minute, în ușă apare doamna doctor și i se adresează asistentei:

-Te rog să mă suni dacă apare vreo veste, chiar dacă sunt în consultații...

Vocea ei este scăzută și chipul foarte obosit. Cred că de când ne-am văzut s-a întâmplat ceva cu ea, ceva rău după toate aparențele.

-Sebastian Militaru a venit? întreabă privind un caiet.

-Da... aici sunt.... vine răspunsul meu, parcă mecanic, vrând să mă apăr.

-Hai în cabinet... spune cu glasul aproape sfârșit.

Intru după ea, încercând să îi zâmbesc asistentei. Alexandra se pune la birou și începe să noteze ceva în fișe. Eu rămân drept în poziție, lângă ușă. O privesc câteva minute și încerc să îmi dau seama dacă este vreun joc psihologic ceea ce face ea sau chiar nu este în apele ei.

-Poți să iei loc... îmi spune într-un final.

Mă așez cuminte pe fotoliu și din nou aștept, tăcut. Privesc masa cu piesele de șah aranjate și simt rușinea faptei mele. Parcă am fost un adolescent, răsfățat și cu tupeu...

Ea revine lângă mine, cu un caiet de notițe pe genunchi și mă privește. Rămân blocat și încep să bat din picior nervos. Este un tic pe care îl am înainte de a-mi lua ținta în vizor și de a trage. Mă ajută să mă calmez.

Nu spune nimic și așteaptă...

Oftez. Respir. Inspir.

Și spun dintr-o suflare:

-Iartă-mă...

Ea continuă să mă trateze cu răceală. Eu nu renunț.

-Am fost un mârlan. Nu am reacționat bine... dar te-am avertizat. Nu sunt... un bărbat de treabă. Dar asta nu este o scuză pentru ceea ce am spus.

Fac o pauză și bat și mai nervos. Mâinile încep și ele un dans și un ritm ciudat, degetele ating mânerul fotoliului și mă joc cu ele.

-Te ascult... spune ea blând.

Îmi îndrept privirea spre ea și îi întâlnesc ochii... doamne cât sunt de frumoși, de pătrunzători... Aș putea să o cuceresc și aș avea de câștigat... E o femeie frumoasă, o vreme îmi va fi alături, îmi va umple patul și sunt sigur că e bună la pat, la cât a învățat nu m-ar mira să fie focoasă în cearșafuri.

-Să încep... nu știu cu ce...

-Cu ce simți tu nevoia...

-Acum?

-Da....

-Simt nevoia de sex... răspund eu arogant.