Infidel - Gardianul sufletelor destrămate

6 - Doar atât...

Se foiește de jumătate de oră și cred că are un coșmar. O cuprind mai strâns în brațe și se pare că asta o ajută să se liniștească. Îi adulmec părul, o mângâi cu nasul afundat între firele cu aromă proaspătă și mă bucur de momentele astea.

În cele din urmă, deschide ochii și mă privește.

-Bună dimineața! îi spun zâmbind și îi îndepărtez o șuviță de păr de pe față.

-Bună dimineața...

-Ai dormit bine? o întreb poznaș.

-Îhâm.... se întinde ea.

Zâmbesc și savurez momentele ei de confuzie, chipul senin și adormit.

O sărut pe buze și mă ridic din pat. Lars se ridică odată cu mine și începe să mă urmărească.

-Cobor să fac cafeaua... spun îmbrăcând pantalonii.

-Bine... super...

Când să cobor scările aud un glas înfundat:

-Obsedatule.... E 6.30 dimineața!!! Te omor...

Zâmbesc și cobor mândru.

În hol dau nas în nas cu Dan, proaspăt picat din taxi.

-'Neața! salută el încurcat.

-Bună dimineața! îi răspund.

-Bune pastele? râde el.

-Aham....

-Ok, mă duc la somn... sunt rupt!

Urcă scările rapid și apoi eu îmi reiau drumul spre bucătărie. Găsesc expresorul și pregătesc două cafele, apoi privesc către Lars.

Ciufulită și doar într-un tricou, apare în ușă Alex... Genunchii mei cred că sunt și ei cu probleme pentru că de la un timp mă lasă la greu... Îmi ia cana de cafea din mână și bea o gură zdravănă.

-Asta da viață.... exclamă după înghițitură.

Iau și eu o gură și mă trezesc cu ea lângă mine, mă privește foarte serioasă.

-6.30 nu e oră de trezit în casa asta!

-Îmi cer scuze... pentru mine e foarte, dar FOARTE târziu... La ora asta eram deja la antrenamente... Sau luptam de câteva ore bune.

-Ha ha! strâmbă boticul.

- Arați magnific în dimineața asta.

-Râzi de mine.... Nu e frumos deloc!

Apropierea dintre noi mă face să mă aplec și să o sărut din nou. De data asta iau cu mine și aroma cafelei proaspete.

Ne privim câteva secunde și apoi ne îndepărtăm.

-Așteaptă puțin aici... Vreau să îți aduc ce ți-am promis.

-Ok...

Iese din bucătărie condusă de privirea mea pironită pe picioarele ei fine. Câteva minute mai târziu se întoarce cu o cutie. O știu, este cea pe care o avea bunicul ei.

-Asta este... A ținut mult ca tu să o primești. Mi-a spus că așa vei reuși să îți găsești drumul.

-Mulțumesc...

Nu deschid încă cutia, însă o îmbrățișez pe Alex și îi sărut creștetul. Simt că are nevoie de asta.

-Vrei să mănânci ceva? întreabă ea.

-Nu... Tu?

-Nu prea mănânc dimineața... Și la 11 trebuie să ajung la cabinet.

-Vrei să te duc eu?